Si viata, si moarte. Si destin, si pacate. Si visuri, si lacrimi. Si zile, si nopti. Si pasiuni, si dezamagiri. Si ghiocel, si noroi. Si mare, si seceta. Si drum lung, si scurtatura. Si iubire, dar si ura.
In egala masura, da, sau nu. Frumusete haina ce musca prea infometata din inocenta. Inocenta blajina ce e prea speriata si dispare in neant odata ce un lucru ce ar trebui sa fie frumos, o transforma in ceva vulgar ori grotesc, neplacut privirii, atingerii, mirosului intr-o zi umeda de toamna. E pustiu si totusi naturalismul isi face simtita prezenta inca din zorii zilei. Am scris poeme alcatuite din cuvinte aruncate pe o coala de hartie la intamplare. Am scris cu penita inmuiata in calimara si am pus si pecetea sortii la sfarsitul paginii. Ce o fi, o fi. Si daca o fi sa mor, rau nu-mi pare, caci am facut ce am stiut mai bine. Am scris despre mine. Am iubit. Si iubirea am transmis-o apoi prin scris. Slovele imi stau la capatai in fiecare seara si imi canta un cantec de leagan ce ma alina. Apoi ele imi piaptana parul si visele, imi descurca genele, dimineata ma stropesc cu apa si miresme pe ochi si pe trup, imi fac masaj uneori si ma invelesc cu patura lor in noptile de iarna tarzii si reci. Salul imi acopera apoi capul, ce isi poarta parul scurt acum, individualizat, si stoicismul fiintei in care ma aflu in aceasta viata revine la radacini. E ambiguu, e efemer. E frivol. Slovele sunt frivole si se infrupta din trairi si din pacostea asta de viata. Ma adora, ma zeifica, iar eu la randu-mi le construiesc altare. "Ma rog la ele cum ma rog la mantra."
Si cand mi-i frig ori frica ma descopar tot intr-o continua cautare disperata de eufemism si de sens. Ma doare sufletul cand ma gandesc ca uneori dimineata am nevoie de mai mult decat vointa ori sens ori iubire ca sa ma ridic din asternut, sa las slovele sa petreaca mai departe cu ale lor vise si frivolitate si sa ma nasc din nou si din nou, pentru o alta zi, la nesfarsit.
