Timpul e atat de nebun si ce e amuzant e ca nu ne dam seama cand trece. Si nici nu stim daca a existat vreodata sau daca exista. E ceva. Nu ne dam seama ca ceilalti au imbatranit sau ca noi am crescut iar aripile noastre sunt gata de zbor acum. E un sentiment asa ciudat si totusi e un sentiment care ma face sa zambesc atat de sincer, gandindu-ma ca asa numitul timp nebun care a trecut nu a fost in zadar.
Apoi vine o vreme cand trebuie sa renuntam la noi, pentru a da celorlalti. Cica tot ce primim, trebuie sa dam inapoi la randul nostru. Eu n-as spune chiar tot, pentru ca unele secrete ale vietii e mai bine sa le stii doar tu, dar apoi cred ca e acea senzatie ce iti strapunge pieptul atunci cand faci pe cineva sa zambeasca, atunci cand ai grija de persoanele dragi care candva, intr-un alt timp ce pare asa indepartat, au avut si ele grija de tine.
Tu esti acum tot ceea ce esti si reprezinti datorita persoanelor care au trecut prin viata ta. Ele te formeaza.
Unii poate ca sunt doar calatori cu un bilet de o zi, altii poate vor fi pasageri fideli ce intotdeauna vor alege calatoria vietii tale. Cu totii lasam urme in vietile celor prin care trecem. Unele sunt importante, urme si cicatrici care nu se vor vindeca sau sterge vreodata, altele sunt doar urme in nisip pe care urmatorul flux le va sterge. E alegerea noastra ce fel de urme vom lasa. Dar cu totii suntem datori. Intotdeauna, asa cred.
Lanseaza un lampion in viata cuiva. Aprinde o lumina intr-un cer intunecat. Nu e asa de greu, e ceva ce cu totii cred ca am putea sa daruim celorlalti. Un lampion incarcat de sperante si vise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu