Vansii falsi

Tipa asta poarta un tricou pe care scrie "Ramones". Tocmai s-a urcat in autobuz, si pot pune pariu ca habar n-are ce trupa e aia, de unde sa o mai si asculte. Apoi, in picioare are niste Vansi falsi, pot sa-i recunosc mai usor decat o recunosc pe mama pentru ca si eu am avut exact la fel, doi ani la rand, in liceu, cate doua perechi pe an. Una cu imprimeu, si una intr-o singura culoare. Cea din primul an a fost bordo, dar anul urmator indrazneala mea a luat proportii si am ales unii de culoare galben neon. Asta ca sa fiu sigura ca ma zaresc masinile noaptea, inca de la vreo 10 km departare. De ce aveam Vansi falsi? Pai e simplu. O pereche de Vansi adevarati, autentici, luati chiar din magazinul lor, din cel mai tare mall din oras, costa in jur de 400 de lei. De unde atata? 400 de lei era numai bursa mea de merit, copil destept, deh, pe o luna. Dintre care 400 de lei pe o singura luna, se duceau pe mancarea pentru camin, ca na aia de la cantina avea toate tipurile de par pe care le puteai dori, caiete, pixuri, ca mai trebuia sa si scriem la ore, si alea din banca ramase de anul trecut nu mai mergeau ale naibii... Apoi, unde mai pui meditatia la franceza ce ma ustura de vedeam stele verzi si parca nici nu retineam nimic, cand singurul meu gand era ca iar ii intind hoascei aleia batrane de profa o bancnota de 50 lei. Uneori mai aveam norocul de a i-o da rupta la un colt, nu ca asta ar fi schimbat ceva. Miracolul vietii era daca din aia 400 de lei imi mai ramaneau vreo 20 de film, dar asta se intampla atat de rar incat si uitam pe unde se face intrarea in cinema. Asa ca, vreau sa fie clar ca nu aveam Vansi originali nu pentru ca as fi fost vreo zgarcita ci pentru simplul fapt ca singurii pe care mi-i permiteam erau aia la vreo 40-45 de lei luati de pe site-uri cine stie de unde gasite, unde mai pui ca ma durea mana cand trebuia sa-i inmanez curierului si taxa de transport, 9 afurisiti de lei. De unde aveam doua perechi? Pai una in primul semestru, cealalta in al doilea semestru. Si nici nu aveam sansa de a-i purta alternati, pentru ca pana sa-mi cumpar a doua pereche, prima era deja rupta, decolorata, sau cu un siret lipsa, saraca trecuse prin toate ploile de toamna si indurase si zapezile, incat perechea pe care mi-o luam in martie, cand incepea semestrul doi, era prea fericita, si intr-o asa stare buna ca o purtam si toata vacanta de vara care urma.
Asa ca asta era povestea cu Vansii mei falsi purtati in liceu, poveste de care uitasem pana in clipa in care a aparut fata asta care habar n-are de Ramones, dar poarta tricou cu ei, lucru ce eu nu-l aveam, e adevarat. Eu purtam cu Rolling Stones pe atunci. Acum ea isi poarta Vansii cu imprimeu, cred ca are acelasi sistem pe care il aveam si eu, si daca am dreptate, o vei vedea cu acesti Vansi pana in septembrie, cand isi va lua o pereche intr-o singura culoare, ca na, sunt mai practici iarna. Asta daca nu pui la socoteala picioarele inghetate si degeraturile. De multe ori ii purtam si fara sosete. 

~pamflet~ 

Libertate ambigua, oximoron

Incepu sa traverseze gara cu pasi agale si domoli. Nu trebuia sa se grabeasca. Ii placea sa se plimbe singura in aceasta dupa amiaza, astfel ca incepuse sa traverseze gara in cautarea unui loc unde ar fi putut sa isi bea cafeaua luata de la automat. Inconjura gara de vreo doua ori, negasind niciun loc in care ar fi putut sa stea, se gandi chiar sa intre in sala de asteptare dar acolo erau prea multi batrani ce nu auzisera inca vocea ce anunta ca trenul va pleca curand. Dar ea nu avea sa astepte niciun tren. Nu pleca nicaieri. Era doar o alta zi in care alesese sa isi petreaca dupa amiaza in aglomeratia garii orasului. Oamenii nu o speriau, ii placea agitatia si ii placea acest du-te vino al oamenilor ocupati sau dimpotriva, al celor care aveau timp de calatorii atat de frumoase. Ii placea sa ii vada pe toti cu bagaje, urmarind tabela de afisaj ce se putea schimba din clipa in clipa, alergand dupa trenuri ori stand la taclale cu tigara-n gura pe peron, ii placea sa vada cum oamenii aveau, fiecare, un anume scop.
In final gasi o masa afara ce era langa un restaurant si considera ca ar fi un loc potrivit, atat timp cat altceva care s-o incante mai mult nu gasise. Se aseza, cu cafeaua si sacosa textila in fata, isi scoase telefonul si se apuca sa scrie. O relaxa acest lucru. Era tot ceea ce isi putea dori. Ii placea sa scrie in timp ce pe fundal se auzea vocea feminina ce anunta mersul trenurilor, ii placea sa vada cum se schimba afisajele pe tabela, ii placea sa se uite la ceas si sa stie cate minute mai sunt pana pleaca trenul spre mare, ori cat timp mai e pana soseste trenul de la Craiova. O incanta sa vada zborul inocent al porumbeilor ce treceau pe deasupra tavanurilor restaurantelor sau chioscurilor, oprindu-se exact in locul in care ora de plecare a unui tren nu ar mai fi fost vizibila. Ii placea sa auda rumoarea si zgomotul constant, placut, al sutelor de pasi grabiti, al rotilor de la trollere alunecand pe podeaua rece a garii, ii placea sunetul claxonului asurzitor al trenului ce ajungea in gara sau al celui care pleca spre destinatii necunoscute.
Un minut si trenul spre Constanta va pleca. Mi-am terminat cafeaua. Pornesc spre peronul ce gazduieste trenul arhiplin, ma uit la el cum porneste spre destinatia lui in lumina soarelui de vara al dupa amiezii, iar apoi ma indrept agale spre linia 1 ce ma va duce inapoi la iesirea din gara. Ultima gura de cafea. Ultima gura de viata din ziua asta. Porumbeii si-au facut curaj si au inaintat spre restaurant. Plec, pana ce nu va sosi alt tren.

Sperante nu-mi apar in vise

Ma deprima cadrul asta atat de anost. Melodiile sunt aceleasi in fiecare zi. Toate luminile astea ma orbesc. Imi tremura mainile, nu pot sa-mi adun gandurile. Poate ca literele astea nu sunt menite pentru mine.
Vreau sa scriu, dar n-as sti nici intr-o viata ce vreau sa astern pe hartie. Am inceput sa privesc prin oameni, si nu la ei efectiv. Nu stiu ce s-a intamplat. Poate ca noi nu vom sti niciodata cu adevarat ce se intampla cu noi. Pana si cerul a devenit anost in ultima vreme. M-am saturat de el. Si poate ca si el s-a saturat sa ne priveasca pe noi. Poate ca si el s-a plictisit. Doamne, nici nu mai stiu de cand nu am mai ras, cu adevarat. Sper ca nu sunt doar zambete fara esenta. Poate ca si oamenii privesc prin tine. Poate ca nu s-a uitat nimeni niciodata cu adevarat la tine. Ce faci in clipa in care te privesti in oglinda si nu te mai recunosti pe tine insuti?
Si aerul a devenit atat de plictisitor, parca nu mai exista niciun iz de viata adevarata, de emotie. Daca lumea ar ramane fara emotii, doamne, nu stiu ce s-ar intampla atunci. Ma sperie uneori sclipirile pe care le vad in ochii unora. Dar visul meu nu e terminat. Unii oameni sunt atat de frumosi, ii voi cauta doar pe aceia. Poate ni se vor alatura si altii. Ma sperie viitorul. Dar pe cine nu sperie, nu? Mi-e frica, nu stiu, poate de faptul ca nu voi avea destul timp. Sau mi-e teama ca nu voi da atentie lucrurilor cu adevarat importante din viata mea, sau persoanelor, si ca voi fi prea ocupata cu lucrurile prea putin importante. Cum sa fac diferenta? Cum sa-mi dau seama? Si care e alegerea corecta? Sunt atatea lucruri, atatea emotii care parca vor sa ne inghita, sa ne acapareze de la o vreme, asa cred. Sunt speriata, dar poate ca asa si trebuie sa fie.
Deocamdata caut raspunsuri. Cine stie, poate le voi cauta toata viata. Ce lucru amuzant, paradox si oximoron in acelasi timp, viata asta.
Sperante nu-mi apar in vise.