Ma deprima cadrul asta atat de anost. Melodiile sunt aceleasi in fiecare zi. Toate luminile astea ma orbesc. Imi tremura mainile, nu pot sa-mi adun gandurile. Poate ca literele astea nu sunt menite pentru mine.
Vreau sa scriu, dar n-as sti nici intr-o viata ce vreau sa astern pe hartie. Am inceput sa privesc prin oameni, si nu la ei efectiv. Nu stiu ce s-a intamplat. Poate ca noi nu vom sti niciodata cu adevarat ce se intampla cu noi. Pana si cerul a devenit anost in ultima vreme. M-am saturat de el. Si poate ca si el s-a saturat sa ne priveasca pe noi. Poate ca si el s-a plictisit. Doamne, nici nu mai stiu de cand nu am mai ras, cu adevarat. Sper ca nu sunt doar zambete fara esenta. Poate ca si oamenii privesc prin tine. Poate ca nu s-a uitat nimeni niciodata cu adevarat la tine. Ce faci in clipa in care te privesti in oglinda si nu te mai recunosti pe tine insuti?
Si aerul a devenit atat de plictisitor, parca nu mai exista niciun iz de viata adevarata, de emotie. Daca lumea ar ramane fara emotii, doamne, nu stiu ce s-ar intampla atunci. Ma sperie uneori sclipirile pe care le vad in ochii unora. Dar visul meu nu e terminat. Unii oameni sunt atat de frumosi, ii voi cauta doar pe aceia. Poate ni se vor alatura si altii. Ma sperie viitorul. Dar pe cine nu sperie, nu? Mi-e frica, nu stiu, poate de faptul ca nu voi avea destul timp. Sau mi-e teama ca nu voi da atentie lucrurilor cu adevarat importante din viata mea, sau persoanelor, si ca voi fi prea ocupata cu lucrurile prea putin importante. Cum sa fac diferenta? Cum sa-mi dau seama? Si care e alegerea corecta? Sunt atatea lucruri, atatea emotii care parca vor sa ne inghita, sa ne acapareze de la o vreme, asa cred. Sunt speriata, dar poate ca asa si trebuie sa fie.
Deocamdata caut raspunsuri. Cine stie, poate le voi cauta toata viata. Ce lucru amuzant, paradox si oximoron in acelasi timp, viata asta.
Sperante nu-mi apar in vise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu