"Drumul spre Univers e pavat cu stele. Pentru noi."
Cred in iubire. Cred in tine. Cred in noi. Cred ca lumea poate fi infrumusetata si imbracata in iubire numai daca noi ii dam voie sa fie asa. Cred ca acum nu mai sunt confuza. Nici trista ori suparata ca cineva ma iubeste. Cred ca pot sa plang si pot sa rad cu lacrimi in acelasi timp. Cred ca pot sa ma trezesc zambind ori chiar razand. Cred ca viata e un dar. Cred ca oamenii sunt fragili si ca eu, printre ei, sunt doar un graunte de speranta si vise. Cred ca exista oameni frumosi si caraghiosi in acelasi timp, ce iau viata ca pe o joaca. Intr-un fel e bine, sa fii vesel, sa te joci. Doar sa te joci, nu sa ranesti. Cred ca mi-e frica de multe lucruri, si in acelasi timp iubesc multe lucruri. Unii oameni pot fi absurzi in iubire. Unii oameni pot iubi prea mult, altii prea putin. Unii oameni isi pot iubi cafeaua de dimineata, altii isi pot iubi florile inflorite la balconul de la etajul 6 intr-o primavara, altii isi iubesc amintirile, altii parintii, altii iubesc cerul si stelele, altii iubesc iubirea. Pura. Goala. Dezvelita de secrete. Iubirea ca un copil, ori iubirea ca un adolescent in prima sa noapte de dragoste. Unii iubesc eternitatea, altii iubesc clipa, momentul.
E atat de imbatatoare senzatia pe care o simt acum. Senzatia ca sunt vie. Ca traiesc. Ca pot sa rad in nestire si sa ma bucur. Ca pot sa ascult ce muzica vreau, si sa dansez la metrou. Ca pot sa inspir si sa expir aerul cu atata pofta si sete. Plamanii mei erau hamesiti. La fel si trupul meu. La fel si sufletul meu calator. Calatoreste in tot Universul si se bucura. Sufletul meu asculta muzica si se joaca noaptea cu patura colorata ce inveleste trupul. Sufletul meu citeste si povesteste apoi celorlalte suflete ce a citit, ce a inteles, ce l-a impresionat. Sufletul meu rade mult si vrea sa presare rasete peste tot. Sufletul meu are nevoie de alte suflete cu care sa rada. Sufletul meu e nebun si jucaus, sufletul meu se joaca cu frunzele de toamna si alearga prin parcuri, sufletul meu bea cafea si priveste cerul dimineata. Sufletul meu priveste cerul de vara noaptea, si se uita la stele si le numara pe degetele ca un copil mic, apoi incearca sa creeze el constelatii. El spune ca de celelalte s-a plictisit, vrea altele noi. Sufletul meu e egoist si impaciuitor, la fel de bizar cum el e si inocent si ofensiv in acelasi timp. Sufletul meu duce doruri, insa nu prea stie sa isi ceara iertare.
Sufletul meu cunoaste si frigul, si caldura. Acum ii e cald si bine. Asa mi-a soptit el intr-o noapte. Sufletul meu doreste cunoastere in necunoscut.
Vreau sa ma imbrac cu bataile unei aripi de fluture. Vreau ca inima mea sa bata in acelasi timp cu aripile fluturelui. Vreau sa mai vad o data lumea de acolo de sus, sus, intr-o seara de vara ce inca traieste, e vie, la fel cum sunt si eu. Vreau ca vantul sa imi ravaseasca suvitele, exact ca atunci. Vreau sa vad lumea in culori pastelate cand mi-s ochii obositi, si vreau s-o vad in culori tari cand sunt indragostita si ochii-mi stralucesc. Vreau ca ochii sufletului meu sa vada clar si departe in lume, in oameni.
Oamenii au nevoie de iubire, de povesti, de magic, de miracol, de fabulos, de libertate. Oamenii au nevoie de extreme, au nevoie de nou, de experimente, de risc si de liniste in acelasi timp. Asa stii ca esti viu, si nu doar ca respiri. Fiintele fragile numite oameni au nevoie de apusuri si rasarituri la mare sau de pe cele mai inalte varfuri pe care pot sa le atinga. Oamenii au nevoie de ploaie si de atingerea vantului de primavara, si de cea a frunzelor de toamna. Oamenii au nevoie de singuratate si de frumusete. Nu stiu unde va duce asta, unde va duce viata, probabil ca nu are sfarsit. Si continua, si continua, si danseaza in etern ori in neant, unde se va juca cu frunze de toamna ori cu fulgi de zapada.
Cred in iubire. Cred in tine. Cred in noi. Cred ca lumea poate fi infrumusetata si imbracata in iubire numai daca noi ii dam voie sa fie asa. Cred ca acum nu mai sunt confuza. Nici trista ori suparata ca cineva ma iubeste. Cred ca pot sa plang si pot sa rad cu lacrimi in acelasi timp. Cred ca pot sa ma trezesc zambind ori chiar razand. Cred ca viata e un dar. Cred ca oamenii sunt fragili si ca eu, printre ei, sunt doar un graunte de speranta si vise. Cred ca exista oameni frumosi si caraghiosi in acelasi timp, ce iau viata ca pe o joaca. Intr-un fel e bine, sa fii vesel, sa te joci. Doar sa te joci, nu sa ranesti. Cred ca mi-e frica de multe lucruri, si in acelasi timp iubesc multe lucruri. Unii oameni pot fi absurzi in iubire. Unii oameni pot iubi prea mult, altii prea putin. Unii oameni isi pot iubi cafeaua de dimineata, altii isi pot iubi florile inflorite la balconul de la etajul 6 intr-o primavara, altii isi iubesc amintirile, altii parintii, altii iubesc cerul si stelele, altii iubesc iubirea. Pura. Goala. Dezvelita de secrete. Iubirea ca un copil, ori iubirea ca un adolescent in prima sa noapte de dragoste. Unii iubesc eternitatea, altii iubesc clipa, momentul.
E atat de imbatatoare senzatia pe care o simt acum. Senzatia ca sunt vie. Ca traiesc. Ca pot sa rad in nestire si sa ma bucur. Ca pot sa ascult ce muzica vreau, si sa dansez la metrou. Ca pot sa inspir si sa expir aerul cu atata pofta si sete. Plamanii mei erau hamesiti. La fel si trupul meu. La fel si sufletul meu calator. Calatoreste in tot Universul si se bucura. Sufletul meu asculta muzica si se joaca noaptea cu patura colorata ce inveleste trupul. Sufletul meu citeste si povesteste apoi celorlalte suflete ce a citit, ce a inteles, ce l-a impresionat. Sufletul meu rade mult si vrea sa presare rasete peste tot. Sufletul meu are nevoie de alte suflete cu care sa rada. Sufletul meu e nebun si jucaus, sufletul meu se joaca cu frunzele de toamna si alearga prin parcuri, sufletul meu bea cafea si priveste cerul dimineata. Sufletul meu priveste cerul de vara noaptea, si se uita la stele si le numara pe degetele ca un copil mic, apoi incearca sa creeze el constelatii. El spune ca de celelalte s-a plictisit, vrea altele noi. Sufletul meu e egoist si impaciuitor, la fel de bizar cum el e si inocent si ofensiv in acelasi timp. Sufletul meu duce doruri, insa nu prea stie sa isi ceara iertare.
Sufletul meu cunoaste si frigul, si caldura. Acum ii e cald si bine. Asa mi-a soptit el intr-o noapte. Sufletul meu doreste cunoastere in necunoscut.
Vreau sa ma imbrac cu bataile unei aripi de fluture. Vreau ca inima mea sa bata in acelasi timp cu aripile fluturelui. Vreau sa mai vad o data lumea de acolo de sus, sus, intr-o seara de vara ce inca traieste, e vie, la fel cum sunt si eu. Vreau ca vantul sa imi ravaseasca suvitele, exact ca atunci. Vreau sa vad lumea in culori pastelate cand mi-s ochii obositi, si vreau s-o vad in culori tari cand sunt indragostita si ochii-mi stralucesc. Vreau ca ochii sufletului meu sa vada clar si departe in lume, in oameni.
Oamenii au nevoie de iubire, de povesti, de magic, de miracol, de fabulos, de libertate. Oamenii au nevoie de extreme, au nevoie de nou, de experimente, de risc si de liniste in acelasi timp. Asa stii ca esti viu, si nu doar ca respiri. Fiintele fragile numite oameni au nevoie de apusuri si rasarituri la mare sau de pe cele mai inalte varfuri pe care pot sa le atinga. Oamenii au nevoie de ploaie si de atingerea vantului de primavara, si de cea a frunzelor de toamna. Oamenii au nevoie de singuratate si de frumusete. Nu stiu unde va duce asta, unde va duce viata, probabil ca nu are sfarsit. Si continua, si continua, si danseaza in etern ori in neant, unde se va juca cu frunze de toamna ori cu fulgi de zapada.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu