Capul imi aluneca usor pe umar, apoi pe perna. Somnul ma cauta, dar e un somn dulce. E un somn de placere, nu de nevoie. Trupul mi se linisteste, iese din amortirea continua. Se dilata. Sunt linistita acum si smulg un zambet de pe fata celui care ma priveste din intuneric. Ascultam muzica, apoi bem vin cu fantomele. Vrem sa le chemam inapoi, ne e dor de ele, caci de mult nu ne-au mai vizitat casa. Noi, ca oameni simpli, nu stim sa traim. Nu mai stim sa fim noi. Avem nevoie de adjuvanti puerili, de scheme si de discutii abjecte si lipsite de sens.
Mainile imi sunt aproape scheletice, am slabit iar, odata cu trecerea vremii, odata cu disparitia fantomelor. Dredurile lui sunt nespalate. Noi suntem murdari. Dar suntem linistiti. Am intrat intr-un fel de capsula a timpului, intr-un soi de ambianta verbala si corporala, intr-un soi de anestezie ciudata in care nu ne mai auzim propriile voci, ci doar fragmente din ele. Sunete nedefinite. Grotesti. Auzim in schimb sunetele noastre, ale trupurilor noastre murdare. Sufletele nici nu mai stim cum sunt, sau pe unde s-au pierdut. Stim doar ca e o forta metafizica mai puternica in toata complexitatea ei decat orice altceva ce am simtit vreodata, stim ca forta asta ar putea sa ne determine sa ne deschidem piepturile, la cel mai propriu mod posibil, si apoi sa ne infruptam din inimile noastre, sa ne cinstim cu elixirul lor, in loc de vin.
Nu mi-e rau, nu mi-e nici bine. Nici nu stiu daca-mi pare rau sau daca am constiinta. Nu mi-e dor, nu mi-i nici frica. Dispretul a luat de mult locul fricii. Dar acum parca o liniste profunda pune stapanire pe trupul meu, distrus si acoperit de vechituri, vizitat adesea, sau nu, de creaturi fantasmagorice. Acum parca ochii mi se inchid intr-un soi de pact comun intre pleoape si globul ocular, parca toate venele din organism mi se relaxeaza, respiratia mi se linisteste, inima mi se incetineste. Poate sunt aproape sa mor, dar nu mi-i nici teama, nici dispret nu mai simt. Ci doar liniste.
Incep sa soptesc, sa balmajesc, nici eu nu ma inteleg, ci singura fericire ce o simt acum sunt acei doi ochi ce ma priveau in noaptea aceea, acele doua maini ce imi atingeau tatuajul de pe spate si coapsa dezvelita, acea viata in care eram fiinta umana, trup curat, acele locuri in care mergeam cu mintea, cu inima, acele alei pe care tu ma purtai, tinandu-ma strans de mana.
Nu stiu ce e visul, nu stiu nici ce e moartea, dar presupun ca voi afla, poate intr-o zi de la inceputul primaverii, ori in apropierea Craciunului, cand luminile sarbatorilor imi vor lumina camera ce ar trebui sa fie obscura, ca sa imi pot developa amintirile de-o viata.
Cand m-oi trezi din reverie, puneti-mi melodii frumoase, legati-mi la mana panglica rosie, spuneti-mi ca am murit fecioara. Ma voi bucura si voi zambi atunci. Adorm linistita, cu capul aninat pe-un umar, cu ochii aceia din noaptea aceea urmarindu-ma cu blandete, conducandu-ma spre o lume mai buna, poate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu