Cadere

Eu cred ca a asculta ploaia fara a iesi afara ca s-o simti, s-o atingi, e ca si cum nu ai face dragoste pana la capat.
Unii oameni vorbesc prin metafore. Pentru unii oameni metaforele reprezinta ceea ce ei pot exprima. Metafora e vorba lor.
Doar oamenii fericiti isi permit luxul de a se imbaia. In rest, oamenii tristi ori singuri, ori doar prea stresati, fac dus. Nu poti sa stai in cada, in apa calda, inconjurata fiind de mirosuri, petale de trandafiri, spumant. Efectiv ai nevoie sa simti apa aceea fierbinte curgand pe tine, ai nevoie sa o simti curantandu-ti toti porii trupului si sufletului, de asemenea.
Sa nu poti sa fii acolo. Sa nu poti sa ajuti. Sa nu fii capabil sa fii pentru acea persoana. Sa nu fii capabil sa nu mai fii egoist. Sa nu fii in stare sa nu-ti retii lacrimile. Sa nu fii sincronizat cu celalalt. Sa nu-i asculti dorintele. Sa uiti de sentimentele lui, sa le asculti doar pe ale tale. Sa nu ai incredere. Sa uiti lucruri care obisnuiau sa va faca fericiti. Sa nu traiesti momentul. Sa te gandesti prea mult la viitor. Sa devii paranoia. Sa nu iti poti controla sentimentele. Sa nu iti poti stapani izbucnirile. Sa uiti ceea ce conteaza. Sa lasi sa te acapareze. Totul. Stresul. Oboseala. Oamenii inutili. Situatiile proaste. Tot. Sa nu te lasi acaparat de iubire, de frumusete, de incredere, de caldura.
Toate astea sunt temeri, ori remuscari, depinde in ce punct al vietii ai ajuns. Sau depinde de ce fel de viata alegi. Toate astea sunt lucruri ce dezbina oameni, ce murdaresc amintiri, ce sterg sentimente. Sentimentele oare pot fi sterse? Sau sunt chestiuni relative? De sentimente nu sunt sigura, insa stiu ca temerile nu pot fi sterse. Poate doar invinse, dar nu sterse cu totul. Si cum faci? Cum faci sa le invingi? Nu ma pot lupta cu mine. Sau pot?
Toate astea sunt certitudini, ori incertitudini. Toate astea pot fi adevaruri, ori pot la fel de bine fi falsuri. Totul, dar nimic, este relativ. Cum iti poti explica? Oare ce fel de paradox pervers e acesta? Totul se rezuma la geometrie. Iar totul depinde de unghiul din care privesti. 
As vrea sa privesc o stea. Si sa-mi citesc trecutul in ea. Nu viitorul, caci si asa ma apuca depresia cand ma gandesc la el. As vrea sa imi citesc trecutul, in schimb. As vrea sa imi amintesc totul. Tot, tot, tot ce am trait. Emotie, dezamagire, pasiune, cunoastere, iubire, disperare. Vreau sa mi le amintesc si sa le invat pe toate. As vrea sa stiu tot ce mi s-a intamplat, ca sa aflu unde sunt acum si incotro ma indrept.
Respiratia imi e asa grea acum. Si lacrimile parca nu mai seaca. Insa totul va trece, si steaua aia ma va cauta ea pe mine, inainte ca eu sa incerc macar s-o gasesc.

Intuneric

E ciudat cum noi cautam alinare inca la persoanele care ne-au ranit, candva.
E ciudat cum am uitat sa privesc in intuneric. Am uitat sa ma bucur de el.
Se spune ca la Paris multi oameni se cearta. Se spune ca acolo multe relatii iau sfarsit, chiar si cele mai frumoase, mai reale ori mai autentice. E un paradox de neinteles. In orasul iubirii cum e posibil ca doi oameni sa se desparta? Ori nu se duc oare acolo pentru a-si promite o eternitate impreuna? Dar lumea nu mai e ce a fost. Acum e doar fum de tigara proasta cumparata la 1 leu de la un chiosc dubios. Si scrum. Asta e lumea. Asa este gandita si conceputa viata astazi. Oamenii au atatea asteptari de le cei pe care ii iubesc si totul devine si mai rau atunci cand se afla intr-un loc atat de important, un simbol al iubirii asa cum este Parisul. Oamenii pot gasi motive stupide, se pot certa si se pot rani atat de tare, din aproape orice mic lucru. E totul atat de fragil si iubirea, sentimentele oamenilor devin cu atat mai vulnerabile cu cat evenimentele ce ii inconjoara sunt mai importante, cu cat locurile pe unde se perinda inimile lor le impun sa se poarte intr-un anume fel, sa joace dupa reguli stupide. Iubirea devine un copil mic ce si-a stricat jucaria, la fel de gingasa, trista si vulnerabila, atunci cand oamenii uita de sentimentele lor si se concentreaza mai mult pe lucruri materiale, pe fapte, pe locuri. Oamenii sunt prostuti. Uita asa de usor ori de repede ceva ce odata obisnuia sa le taie respiratia, in pofida lucrurilor efemere, a locurilor pe care le vad si a oamenilor pe care ii intalnesc. Brusc au impresia ca omul de langa ei nu mai este ceea ce ei isi doresc, si incep sa viseze si sa aiureze, dorindu-si ceva ce doar au vazut in treacat, ceva ce nu li s-ar potrivi oricum, dar care ei cred ca este mai frumos, interesant ori atractiv. La fel sta treaba si cu destinele impreunate ce isi gasesc sfarsitul la Paris. La fel sta treaba si cu stelele care obisnuiau se locuiasca impreuna, una langa alta, galaxie langa galaxie, iar apoi deodata e heblu. Se despart si nu se vor mai contopi niciodata.
E un paradox. Nu face sens. Si nici nu va avea vreodata sens modul in care oamenii se schimba, uita si pleaca. Sau cum stelele se lovesc iar apoi se despart. Dar poate asta inseamna de fapt firescul.