Intuneric

E ciudat cum noi cautam alinare inca la persoanele care ne-au ranit, candva.
E ciudat cum am uitat sa privesc in intuneric. Am uitat sa ma bucur de el.
Se spune ca la Paris multi oameni se cearta. Se spune ca acolo multe relatii iau sfarsit, chiar si cele mai frumoase, mai reale ori mai autentice. E un paradox de neinteles. In orasul iubirii cum e posibil ca doi oameni sa se desparta? Ori nu se duc oare acolo pentru a-si promite o eternitate impreuna? Dar lumea nu mai e ce a fost. Acum e doar fum de tigara proasta cumparata la 1 leu de la un chiosc dubios. Si scrum. Asta e lumea. Asa este gandita si conceputa viata astazi. Oamenii au atatea asteptari de le cei pe care ii iubesc si totul devine si mai rau atunci cand se afla intr-un loc atat de important, un simbol al iubirii asa cum este Parisul. Oamenii pot gasi motive stupide, se pot certa si se pot rani atat de tare, din aproape orice mic lucru. E totul atat de fragil si iubirea, sentimentele oamenilor devin cu atat mai vulnerabile cu cat evenimentele ce ii inconjoara sunt mai importante, cu cat locurile pe unde se perinda inimile lor le impun sa se poarte intr-un anume fel, sa joace dupa reguli stupide. Iubirea devine un copil mic ce si-a stricat jucaria, la fel de gingasa, trista si vulnerabila, atunci cand oamenii uita de sentimentele lor si se concentreaza mai mult pe lucruri materiale, pe fapte, pe locuri. Oamenii sunt prostuti. Uita asa de usor ori de repede ceva ce odata obisnuia sa le taie respiratia, in pofida lucrurilor efemere, a locurilor pe care le vad si a oamenilor pe care ii intalnesc. Brusc au impresia ca omul de langa ei nu mai este ceea ce ei isi doresc, si incep sa viseze si sa aiureze, dorindu-si ceva ce doar au vazut in treacat, ceva ce nu li s-ar potrivi oricum, dar care ei cred ca este mai frumos, interesant ori atractiv. La fel sta treaba si cu destinele impreunate ce isi gasesc sfarsitul la Paris. La fel sta treaba si cu stelele care obisnuiau se locuiasca impreuna, una langa alta, galaxie langa galaxie, iar apoi deodata e heblu. Se despart si nu se vor mai contopi niciodata.
E un paradox. Nu face sens. Si nici nu va avea vreodata sens modul in care oamenii se schimba, uita si pleaca. Sau cum stelele se lovesc iar apoi se despart. Dar poate asta inseamna de fapt firescul.