Calator de cursa lunga

Rotile trenului gonesc furioase pe sinele ce sclipesc in lumina soarelui de dimineata. Se aude cate un suierat din cand in cand. Un fluierat nervos, un scartait de roata pe sinele vechi, care au dus atatea povesti, atatea trenuri de-a lungul timpului. In zare se vede o padure, apoi un camp deschis, pe care ma straduiesc sa il cuprind cu privirea, verde, verde. Din cand in cand se strecoara fasii maronii de pamant, abia arate. Contrastul apare peste tot. Chiar si aici. Trenul multicolor si vechi de doar cativa ani, campul verde alternat cu pamantul inca umed de roua diminetii, copacii, siluetele fabricilor ce se disting departe, in zare, liniile de inalta tensiune, cerul senin, fara pata, soarele ce straluceste si ma inconjoara deja prin geamul vagonului, si, in final, sinele si trenul nostru. O multime de contraste. Din cand in cand, apare in zare un camp galben, cu mici plante al caror nume nu-l cunosc, dar care impresioneaza prin necunoscutul lor. Aproximativ doua ore pana la Brasov. Desi, cu toate astea, mi-ar placea sa nu ii stiu destinatia. Sa merg, sa calatoresc, fara o destinatie anume, apoi, sa vad unde ajung. Un calator de cursa lunga.
In tren, la fel, o multime de contraste. Dimineata se anunta promitatoare. Vagonul e intesat de lume, iar un aer vag de fericire si relaxare pluteste si inconjoara imprejurimile. Calatorii sunt de toate varstele, atat de diferiti si de frumosi cu totii. In jurul meu vad adunati, antrenand conversatii, ascultand muzica, mancand ori doar pierdandu-se in mirajul unei dimineti de primavara ce se desfasoara dincolo de sticla geamului, tineri, adulti, batrani, copii vorbareti ce se agata de hainele mamei, cupluri sau doar calatori singuri, scriind mesaje pline de dragoste persoanelor dragi ce ii asteapta intr-o gara sau alta. Cu totii sunt imbracati lejer sau mai elegant, colorat ori in culori neutre, menite sa nu atraga atentia, cu bagaje multe sau doar o geanta de mana, cu inele ori fara, piercinguri sau nu, tatuaje sau piele curata. Pe unii ii vad zambind uitandu-se la ecranul telefonului, altii zambesc uitandu-se pe geam, vazand un loc cunoscut sau asteptand misterul. Unii incing jocuri de carti, altii initiaza discutii elaborate pe teme de altfel importante ce cu siguranta vor dura pana la sfarsitul calatoriei, batrani si tineri tinandu-se de mana, controlori agitati batand fiecare vagon in parte, straini facand cunostinta si discutand pe teme banale ca vremea sa treaca mai repede. Dar, sincer, eu nu vreau sa treaca. Timpul e perfect exact asa cum este, cu toate ciudateniile lui, cu toti strainii lui, cu toate destinatiile lui, si toate contrastele. Toti acesti calatori sunt atat de colorati si de complecsi in sinea lor. 
Acum pe cer au inceput sa apara franturi de nori firavi, iar destinatia mea e inca departe; ma voi lasa dusa de mirajul acestei dimineti si acestor campuri, de culoarea si exotismul calatorilor cu destinatii atat de diferite si de speciale.

Scapa de masti

Sa iesi din neant. Sa iesi din anonimat. Sa indraznesti sa te afirmi. Sa risti. Totul e un risc. Trebuie doar sa ai curajul sa ti-l asumi. Trebuie doar sa ai incredere in tine, si sa tii minte ca niciodata nu vei mai fi atat de tanar si de plin de viata asa cum esti in acest moment. Chiar acum, in aceasta etapa a vietii tale in care te afli.
Indrazneste sa risti, sa lupti pentru ceea ce crezi, pentru ceea ce iti place tie, pentru acel lucru care te face fericit. Nu stiu daca sunt putine sau multe lucrurile care ne pot face fericiti, insa stiu ca trebuie sa permitem vietii si sa ne permitem noua insine sa ne facem fericiti. Sunt lucruri care pur si simplu ne pot schimba viziunea, modul de a privi lucrurile, care pot face lumea in ochii nostri sa para altfel, sa para mai frumoasa.  
Imi doresc sa ies din aceasta lume plina de rutina in care traim, imi doresc sa am curajul sa risc, imi doresc sa ies din inchisoarea oglinzii in care ma aflu. Nu stiu catre cine privesc. Oglinda e indreptata spre mine, spre sinele meu, dar nu stiu de fapt ce sau pe cine privesc. Probabil trebuie sa mai caut, probabil m-am pierdut. Imi doresc sa caut atat de mult in acest destin, sa scotocesc prin toate colturile lui, sa ma lovesc de toate valurile care vor veni, imi doresc sa ma caut, si intr-un final, dupa un lung drum, sa gasesc ceea ce cautam, infinitul, supremul, pe mine insami. Nu vreau sa gasesc repede, nu vreau ca totul sa se termine, vreau sa ma descopar si sa descopar viata dinaintea mea in toata profunzimea ei, sa am pofta aceea de viata si de vointa, de faptul efectiv de a vrea, a face, incat sa ma caut tot timpul, sa ma reinventez, sa gasesc cea mai buna versiune. Acea versiune care m-ar putea face fericita.
Indrazneste sa te cauti pe tine insuti, si sa iesi din oglinda in care te afli, sa scapi de mastile pe care le porti. Te vei lovi de pereti, si te vei taia in cioburile infinite si zgomotoase, dar in final va merita, pentru ca Doamne, ai avut curajul sa privesti inspre tine insuti, ai riscat pentru a te descoperi.

Un ceas, o copila roscata

Aceeasi poveste nemuritoare ce isi deapana ariile sale muzicale deasupra patului in care copila zace, ascultand-o. E aceeasi poveste auzita si spusa de atatea si atatea ori. E un lucru deja obisnuit in casa de turta dulce a copilei, decorata cu margarete la tocurile ferestrelor, si cu garofite ce imbraca cadrul usii. In fiecare seara, copila, ascunsa sub paturi, cu ochii visatori si reci pe geam, uitandu-se dupa vreo speranta ce ar aparea de sub zapezi, ea asculta pioasa cantecul doicii ce imbraca sinistrul in obisnuit, si nemuritorul in muritor. E acelasi cantec ca de fiecare data, aceeasi melodie chinuitor de frumoasa, aceleasi versuri datatoare de viata, ce aveau menirea de a insufleti biata fata cu parul ca amurgul de aprins, ce asculta si ingana cu acelasi glas aproape stins in fiecare seara.
Doica stie si se roaga, puterile o lasa pe biata fata culcata de acum, caci ora e tarzie. Doar o clipa mai spera sa-l revada pe el apoi asteapta ceasul in care sa plece. Asteapta sa plece din lumea asta, caci viata de care avea nevoie si-a trait-o, si copila nu regreta nimic. Cum ar putea cineva sa regrete o viata traita-n pustiu si singuratate? Un paradox, asa cred. Viata nu e menita a fi singura. Ea trebuie intovarasita cu alti oameni, si astfel o fac mai frumoasa, o fac sa aiba sens.
Astfel, ascultand in acea seara pentru ultima data acel cantec stravechi, copila cu casa de turta dulce, se duse. Doica ei singura a plans-o, iar pe cel ce il astepta nu l-a mai revazut.
Suspina, suspina, suspina... Cantecul suspina si sopteste. Iar copila nu mai exista. Decat prin povestea nemuritoare ce isi deapana ariile muzicale seara de seara. Tonalitati diferite, si armonii nemaiauzite. Asa se recunostea copila pe sine. Nu astepta intelegere, ci doar voia sa gaseasca pacea. A gasit-o, seri la rand, pe cand zacea in pat, cu flori la capatai, inganand vechea poveste.
Am s-o caut si eu seri la rand, la fel ca acea copila ce a trait candva si care a plecat de mult...