Aceeasi poveste nemuritoare ce isi deapana ariile sale muzicale deasupra patului in care copila zace, ascultand-o. E aceeasi poveste auzita si spusa de atatea si atatea ori. E un lucru deja obisnuit in casa de turta dulce a copilei, decorata cu margarete la tocurile ferestrelor, si cu garofite ce imbraca cadrul usii. In fiecare seara, copila, ascunsa sub paturi, cu ochii visatori si reci pe geam, uitandu-se dupa vreo speranta ce ar aparea de sub zapezi, ea asculta pioasa cantecul doicii ce imbraca sinistrul in obisnuit, si nemuritorul in muritor. E acelasi cantec ca de fiecare data, aceeasi melodie chinuitor de frumoasa, aceleasi versuri datatoare de viata, ce aveau menirea de a insufleti biata fata cu parul ca amurgul de aprins, ce asculta si ingana cu acelasi glas aproape stins in fiecare seara.
Doica stie si se roaga, puterile o lasa pe biata fata culcata de acum, caci ora e tarzie. Doar o clipa mai spera sa-l revada pe el apoi asteapta ceasul in care sa plece. Asteapta sa plece din lumea asta, caci viata de care avea nevoie si-a trait-o, si copila nu regreta nimic. Cum ar putea cineva sa regrete o viata traita-n pustiu si singuratate? Un paradox, asa cred. Viata nu e menita a fi singura. Ea trebuie intovarasita cu alti oameni, si astfel o fac mai frumoasa, o fac sa aiba sens.
Astfel, ascultand in acea seara pentru ultima data acel cantec stravechi, copila cu casa de turta dulce, se duse. Doica ei singura a plans-o, iar pe cel ce il astepta nu l-a mai revazut.
Suspina, suspina, suspina... Cantecul suspina si sopteste. Iar copila nu mai exista. Decat prin povestea nemuritoare ce isi deapana ariile muzicale seara de seara. Tonalitati diferite, si armonii nemaiauzite. Asa se recunostea copila pe sine. Nu astepta intelegere, ci doar voia sa gaseasca pacea. A gasit-o, seri la rand, pe cand zacea in pat, cu flori la capatai, inganand vechea poveste.
Am s-o caut si eu seri la rand, la fel ca acea copila ce a trait candva si care a plecat de mult...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu