Oh, sakura...

E atat de sumbru tabloul culorilor neutre ce se creeaza acum in mintea mea. Gasesc note si nuante noi in fiecare zi, pe care nu le-am mai intalnit pana acum.
E atat de necunoscut peisajul inimii mele, ca si eu ma minunez cand il vad. Ma sperie, imi da fiori. Nu cunosc aceste lucruri.
E atat de vaga amintirea, si totusi o am mereu aici, in suflet.
E atat de trist decorul, si tot mai tristi sunt ei, iubitii.
E atat de macabra panza pe care se contureaza acum, fir cu fir de amagiri, sperante si vise neimplinite, viata ce s-a dus tocmai. Dusa e ea oare?
Ma inspaimant cand ma gandesc la tot ce am trait pana acum. Trebuie sa fie ceva ce inca n-am trait. Ceva ce soarta inca n-a avut ocazia sa-mi arate.
Atat de pline de cainta mi-s privirile acum. Altadata, ar fi sagetat venin si dor de razbunare prin irisul verde aprins. Unii spun ca e albastru. Nici eu nu mai stiu.
Simt ca o sa-mi pierd mintile in curand. Sau ele ma vor pierde pe mine. Sau poate sunt deja pierduta.
Atat de fragede sunt florile de cires - sakura, acum, incat mi-e teama sa le ating, am impresia ca se vor rupe si spulbera in neant, chiar la cea mai mica atingere. Dar mireasma lor e atat de dulce si patimasa. Natura s-a indragostit de ea, pot simti asta.
Incerc sa le imit rozul pal si inocent, punandu-mi pulbere pe obraz. Nu reusesc. Ele sunt atat de sincere si fara vina. Nu ca mine, si obrazul meu ponegrit.
Si atat de dulce e acum zborul porumbeilor, si atat de armonios. Le aud bataile ritmice ale aripilor, si ma intreb unde se duc ei oare?
Dar pe mine oare unde ma vor purta aripile soartei, valtorile vietii? Unde, o, unde?
Ma uit la cer si imi spun: Daca ei pot zbura, mici neputinciosi ai vietii, cu oasele lor pline de aer, atunci si eu pot zbura. Si voi preschimba panza sumbra a amintirilor, cu tesatura neterminata inca, a vietii. O voi atinge cu petale de trandafir regal, si imi va fi patura, acoperamant, atunci cand viata va fi dusa. Dar deocamdata, nu. Astept, astept, mai am de asteptat... oh, sakura, sper sa astept cat mai mult.