Reconsiderarea refacerii timpului

M-am vindecat singura. De mine, prin mine. Simt ca sunt mai bine ca niciodata si pare ca soarele nu are alta treaba decat sa rasara in fiecare dimineata si sa ma faca pe mine sa zambesc. Nu lipseste in nicio dimineata.
M-am vindecat singura. De rani vechi, ciudate, ce inca continuau sa sangereze, de regrete, de amagiri, de amintiri,  de mici vise neimplinite dar care acum nu mai au nicio importanta, de cicatrici ce acum au forma si mirosul unor petale, de neincredere, de teama, de dor. M-am vindecat de dorul de fantome, de trecut, de neant, iar acum mai simt doar intepatorul iz al florilor uscate presate parca intr-un alt timp, intr-o capsula a timpului trecut, dus de mult... de mult.
M-am vindecat singura. Ochii nu imi mai sunt uscati de plans, gura nu imi mai e amortita, mintea nu imi mai e amortita, ma simt mai vie ca niciodata si carnea straluceste parca si ea odata cu sufletul.
Dor imi va fi mereu. De orice am trait si m-a facut fericita, imi va fi dor de oamenii pe care i-am cunoscut odata. Dar nu voi mai trai cu el. Nu voi mai lasa dorul sa imi fure sufletul, trepidatiile inimii, murmurul soaptelor. Voi trai cu mine. Ca un suflet unic, ca un tot unitar, care face parte dintr-un mai mare tot, care in final ajunge sa se numeasca generic si fara de repros, "Univers". Ma voi accepta. Odata ce asta se va intampla, totul va veni de la sine, iar Universul ma va accepta si el, ma va primi in familia lui.
Voi sta afara in fiecare seara de august pana ce stelele vor rasari, rand pe rand, pana ce greierii vor incepe a canta, pana cand luna va straluci si ma va imbratisa in praf de cristale dulci cu miros de ananas, pentru ca asa imi place si da, totul e posibil atunci cand crezi. Pana si luna poate avea miros de ananas.
Multe s-au schimbat. Acum nu ma mai sperii cand vad o broasca. Natura face parte din mine acum. Astepta doar ca eu s-o inteleg si s-o accept. Imi place ca racoarea sa ma inconjoare in serile de vara petrecute pe veranda casei. Intotdeauna imi va fi dor de ea. Si de cateii ce stau mai jos cu doua trepte de veranda, si de avioanele ce trec pe deasupra casei si eclipseaza pentru cateva momente cantecul greierilor, si de sunetele ce se aud din departare, hamaieli ale vreunor caini suparati, claxoane, masini cu motor puternic al caror detinatori tin sa isi arate caii putere prin apropiere, cupluri ce trec pe strada, al caror pasi nu se aud, in timp ce isi poarta trupurile la magazinul din colt, pentru tigari, probabil. De copacii presarati prin gradina, de bradul mare, secular pare-mi-se, din curtea vecinului, de mirosul asta de natura statica, moarta, amortita, pe care numai serile de vara tarzii il pot reda, dar in acelasi timp de vibratiile pe care ele le produc, de energiile aliniate, de sufletele reincarnate, de mintile pornite la drumul regasirii.
Cineva a spus odata: "Cand intri pe scena, trebuie sa fii la fel ca pastila efervescenta ce fasaie odata ce e aruncata in apa, pana se consuma toata si apoi nu mai e... nimic." La fel ca acea pastila, ce isi consuma toata energia si resursele pana dispare, la fel trebuie sa fim noi cand intram pe scena vietii. Cand suntem aruncati in ea. Trebuie sa dam tot din noi, pana in momentul in care disparem. Nu trebuie sa pastram nimic. Hai sa nu fim egoisti. Hai sa nu avem o viata ratata. Hai sa dam tot ce e mai bun din noi, vietii, sa ne consumam toti, sa fim agitati si energici si dornici de viata, sa facem lucruri bune, sa fim fericiti cu noi insine si cu ceilalti, hai sa ne consumam pana la final, sa nu ramana nicio particica nedescoperita, nedescompusa, pana cand timpul ne cheama si ne aduce inapoi in culisele de unde am pornit de fapt, la inceput. De unde am fost aruncati. Nu trebuie decat sa vedem. Sa simtim. Sa descoperim.
Cateodata ma simt chiar norocoasa. Ajung intr-un moment din viata in care sunt linistita si pare ca Universul ma accepta, ca totul meu devine parte dintr-un tot mai mare, mai special.
Dar cred ca niciodata nu vor fi destule stele. Destule stele pe care sufletul meu sa le devoreze. Sau poate sufletul e orb si vede prea putine. Acum.
Racoarea devine prea racoroasa. Plec. Ma ascund in faldurile vietii. Si ma consum. Pana la ultima picatura. Pana voi fi chemata din nou in culise. Si atunci voi zambi, caci actul meu se va fi terminat deja.
M-am vindecat singura. Stingeti luminile, vreau sa vad mai multe stele!

Fericirea nu are defecte

Azi am vazut un baiat. Eram in metrou, un oarecare calator, cand deodata l-am vazut. Parea un baiat obisnuit, de varsta mea, poate cu vreo doi ani mai mare, care isi insotea tatal. Amandoi pareau atat de normali, dar apoi am observat cum viata nu foarte ingaduitoare isi lasase ceva amprente pe ei. Baiatul era atat de alb, cu niste cearcane vizibile si totusi cu sclipiri in privire, imbracat tot in negru, cu parul destul de lung negru prins in coc la spate, destul de slab, si tinandu-se cu o mana de bara din metrou, iar cu cealalta sustinandu-i bratul tatalui sau. Mana cu care se tinea de bara era atat de scheletica incat nu parea a fi cea a unui tanar, iar apoi mai erau si acele urme, acele cicatrici de la niste trecute taieturi, atat de proeminente si intr-un numar atat de mare, vrand parca in batjocura sa brazdeze cat mai adanc pielea baiatului. Parca voiau sa isi rada de el. Dar el nu parea sa le observe si nici sa il deranjeze. Ba chiar cred ca era impacat cu ele, si nici nu le dadea atentie, tatal lui in clipa aceea fiind cel mai important. Cel putin asa parea, pentru el. Nu observasem un detaliu important. Tatal lui tinea atarnat de brat un bat lung, alb, stralucitor. Mi-am ridicat ochii incet si m-am uitat la el, i-am cercetat privirea. Nu era complet goala, dar nici sanatoasa nu mai era. Dar tanarul baiat parea sa nu remarce nici asta. El era atent la statiile strabatute de metrou, si preocupat de ajungerea la destinatie, avea grija de tatal sau si era atent la ce ii spunea, i-a oferit bratul atat de grijuliu cand niste scaune s-au eliberat si a fost atent ca tatal lui sa se aseze incet, cu grija; il tinea de brat, ii zambea, chiar daca acesta nu putea sa ii vada zambetul, ii mangaia fata si ii strangea mana. Tatal, desi nu isi putea vedea baiatul, ii putea simti prezenta, mirosul, forma mainii, si ii putea auzi de asemenea glasul.
M-am mai uitat o vreme la ei, apoi a trebuit sa cobor. Am tinut minte ca sunt niste oameni speciali si puternici. Cel putin mie asta mi-au inspirat. In clipa aceea, cand ei erau impreuna, nimic nu mai conta. Se vedea ca se iubeau foarte mult. Nu conta faptul ca tatul lui nu il poate vedea pe el, fiul, nu conta ca baiatul era obosit, avea cicatrici pe maini, si cearcane sub ochi, nu conta nici lumea ce se uita contrariata la ei, nu conta nimic. Ei erau impreuna. Tata si fiu. Oricat de ciudati ori frumosi ar fi fost. Oricat de fericiti ori ingandurati, oricat de iubitori sau nepasatori, ei in clipa aceea erau impreuna. Aveau grija unul de altul, erau acolo, petrecand un timp atat de pretios impreuna.
Oamenii manifesta iubire si au nevoie de ea oriunde s-ar afla si in orice situatie s-ar gasi. Iar acei doi barbati pareau sa se bucure atat de mult de compania si iubirea celuilalt, tata si fiu, incat toate celelalte lucruri, defecte, dizabilitati, oameni ce se holbau, toate disparusera in clipa aia, cand ei erau fericiti.
Ei, in acel moment, intruchipau fericirea.

Baiatul care avea un fluture pe frunte

Lumina lunii ma inconjoara intr-un cadru atat de romantic si metaforic in acest moment condensat in timp, in acest spatiu oniric aproape. Ma face sa ma gandesc la el, la baiatul care avea un fluture pe frunte, pe care pare ca l-am cunoscut acum o viata, insa e ceva doar prea recent pentru a fi etern, si doar prea sincer pentru a fi efemer. E doar bataia unei aripi de fluture. Care poate cauza o tornada, sau poate sa condenseze timpul intr-o axa nemarginita.
Natura a facut ca noi sa ajungem impreuna, pe acea banca dintr-un alt timp, in acel parc, cu acei copaci, si acele zambete, toate creand un fel de bucla temporala unde lucrurile si toata lumea s-a oprit pentru o vreme, indeajuns de indelungata si totusi prea scurta, pentru ca noi sa ajungem sa vorbim, ca doi astri de mult pierduti dar niciodata regasiti, o vreme infinita in care un fluture la infinit ratacitor a gasit mangaiere in bucla noastra de timp.
Era un fluture obisnuit, dar unic in felul in care soarele ii facea aripile sa para translucide, in felul in care polenul de pe ele se distingea in straturi fine. Culori tari, culori simbolice, portocaliu si negru, foc si moarte, dorinta si rezervare in acelasi timp, toate adunate intr-o singura pereche de aripi norocoase. Iar ele au zburat spre noi. Intai, fluturasul s-a asezat pe genunchiul meu, acoperit de fusta colorata, dar doar pentru o clipa, cat eu sa nu-l observ. Insa el l-a remarcat. Apoi, fluturele translucid a reaparut odihnindu-si aripile pe mana lui, pentru cateva clipe bune, ca amandoi sa avem ocazia sa il admiram. Amandoi privind o aceeasi fiinta, un acelasi tot. Culorile tari, vii, ale fluturelui constrastau cu pielea izbitor de alba a baiatului, ce in curand nu avea sa mai fie un baiat normal. Avea sa se transforme in momentul in care fiinta aceea venita parca dintr-un alt univers atat de pur, a aterizat chiar pe fruntea lui. El se uita in sus, incercand sa ii distinga forma. Mi-a spus ca il gadila cu piciorusele. I-am spus sa il lase, era prea frumos. Iar eu m-am uitat la el, iar el s-a uitat spre fluture, iar fluturele s-a uitat spre noi, deschizandu-si si inchizandu-si aripile intr-un vals atat de mundan al naturii, iar bucla s-a spart, banca devenind iar o simpla banca, copacii simpli copaci, dar noi nu mai eram la fel, si mai ales el, ce intr-o singura bataie de aripi ale unui fluture devenise brusc si neasteptat baiatul care avea un fluture pe cap. Asa l-am cunoscut, intr-adevar, pe unicul baiat al caror fluturi nu erau in stomac, ci pe frunte, al carui zambet nu se impresura de aparente, ci doar de adevaruri, si asa am cunoscut natura, in cea mai pura forma a ei, impletita cu figura indulcita a oamenilor, imblanzita doar de atingerea de vara a unui fluture.