Reconsiderarea refacerii timpului

M-am vindecat singura. De mine, prin mine. Simt ca sunt mai bine ca niciodata si pare ca soarele nu are alta treaba decat sa rasara in fiecare dimineata si sa ma faca pe mine sa zambesc. Nu lipseste in nicio dimineata.
M-am vindecat singura. De rani vechi, ciudate, ce inca continuau sa sangereze, de regrete, de amagiri, de amintiri,  de mici vise neimplinite dar care acum nu mai au nicio importanta, de cicatrici ce acum au forma si mirosul unor petale, de neincredere, de teama, de dor. M-am vindecat de dorul de fantome, de trecut, de neant, iar acum mai simt doar intepatorul iz al florilor uscate presate parca intr-un alt timp, intr-o capsula a timpului trecut, dus de mult... de mult.
M-am vindecat singura. Ochii nu imi mai sunt uscati de plans, gura nu imi mai e amortita, mintea nu imi mai e amortita, ma simt mai vie ca niciodata si carnea straluceste parca si ea odata cu sufletul.
Dor imi va fi mereu. De orice am trait si m-a facut fericita, imi va fi dor de oamenii pe care i-am cunoscut odata. Dar nu voi mai trai cu el. Nu voi mai lasa dorul sa imi fure sufletul, trepidatiile inimii, murmurul soaptelor. Voi trai cu mine. Ca un suflet unic, ca un tot unitar, care face parte dintr-un mai mare tot, care in final ajunge sa se numeasca generic si fara de repros, "Univers". Ma voi accepta. Odata ce asta se va intampla, totul va veni de la sine, iar Universul ma va accepta si el, ma va primi in familia lui.
Voi sta afara in fiecare seara de august pana ce stelele vor rasari, rand pe rand, pana ce greierii vor incepe a canta, pana cand luna va straluci si ma va imbratisa in praf de cristale dulci cu miros de ananas, pentru ca asa imi place si da, totul e posibil atunci cand crezi. Pana si luna poate avea miros de ananas.
Multe s-au schimbat. Acum nu ma mai sperii cand vad o broasca. Natura face parte din mine acum. Astepta doar ca eu s-o inteleg si s-o accept. Imi place ca racoarea sa ma inconjoare in serile de vara petrecute pe veranda casei. Intotdeauna imi va fi dor de ea. Si de cateii ce stau mai jos cu doua trepte de veranda, si de avioanele ce trec pe deasupra casei si eclipseaza pentru cateva momente cantecul greierilor, si de sunetele ce se aud din departare, hamaieli ale vreunor caini suparati, claxoane, masini cu motor puternic al caror detinatori tin sa isi arate caii putere prin apropiere, cupluri ce trec pe strada, al caror pasi nu se aud, in timp ce isi poarta trupurile la magazinul din colt, pentru tigari, probabil. De copacii presarati prin gradina, de bradul mare, secular pare-mi-se, din curtea vecinului, de mirosul asta de natura statica, moarta, amortita, pe care numai serile de vara tarzii il pot reda, dar in acelasi timp de vibratiile pe care ele le produc, de energiile aliniate, de sufletele reincarnate, de mintile pornite la drumul regasirii.
Cineva a spus odata: "Cand intri pe scena, trebuie sa fii la fel ca pastila efervescenta ce fasaie odata ce e aruncata in apa, pana se consuma toata si apoi nu mai e... nimic." La fel ca acea pastila, ce isi consuma toata energia si resursele pana dispare, la fel trebuie sa fim noi cand intram pe scena vietii. Cand suntem aruncati in ea. Trebuie sa dam tot din noi, pana in momentul in care disparem. Nu trebuie sa pastram nimic. Hai sa nu fim egoisti. Hai sa nu avem o viata ratata. Hai sa dam tot ce e mai bun din noi, vietii, sa ne consumam toti, sa fim agitati si energici si dornici de viata, sa facem lucruri bune, sa fim fericiti cu noi insine si cu ceilalti, hai sa ne consumam pana la final, sa nu ramana nicio particica nedescoperita, nedescompusa, pana cand timpul ne cheama si ne aduce inapoi in culisele de unde am pornit de fapt, la inceput. De unde am fost aruncati. Nu trebuie decat sa vedem. Sa simtim. Sa descoperim.
Cateodata ma simt chiar norocoasa. Ajung intr-un moment din viata in care sunt linistita si pare ca Universul ma accepta, ca totul meu devine parte dintr-un tot mai mare, mai special.
Dar cred ca niciodata nu vor fi destule stele. Destule stele pe care sufletul meu sa le devoreze. Sau poate sufletul e orb si vede prea putine. Acum.
Racoarea devine prea racoroasa. Plec. Ma ascund in faldurile vietii. Si ma consum. Pana la ultima picatura. Pana voi fi chemata din nou in culise. Si atunci voi zambi, caci actul meu se va fi terminat deja.
M-am vindecat singura. Stingeti luminile, vreau sa vad mai multe stele!