Baiatul care avea un fluture pe frunte

Lumina lunii ma inconjoara intr-un cadru atat de romantic si metaforic in acest moment condensat in timp, in acest spatiu oniric aproape. Ma face sa ma gandesc la el, la baiatul care avea un fluture pe frunte, pe care pare ca l-am cunoscut acum o viata, insa e ceva doar prea recent pentru a fi etern, si doar prea sincer pentru a fi efemer. E doar bataia unei aripi de fluture. Care poate cauza o tornada, sau poate sa condenseze timpul intr-o axa nemarginita.
Natura a facut ca noi sa ajungem impreuna, pe acea banca dintr-un alt timp, in acel parc, cu acei copaci, si acele zambete, toate creand un fel de bucla temporala unde lucrurile si toata lumea s-a oprit pentru o vreme, indeajuns de indelungata si totusi prea scurta, pentru ca noi sa ajungem sa vorbim, ca doi astri de mult pierduti dar niciodata regasiti, o vreme infinita in care un fluture la infinit ratacitor a gasit mangaiere in bucla noastra de timp.
Era un fluture obisnuit, dar unic in felul in care soarele ii facea aripile sa para translucide, in felul in care polenul de pe ele se distingea in straturi fine. Culori tari, culori simbolice, portocaliu si negru, foc si moarte, dorinta si rezervare in acelasi timp, toate adunate intr-o singura pereche de aripi norocoase. Iar ele au zburat spre noi. Intai, fluturasul s-a asezat pe genunchiul meu, acoperit de fusta colorata, dar doar pentru o clipa, cat eu sa nu-l observ. Insa el l-a remarcat. Apoi, fluturele translucid a reaparut odihnindu-si aripile pe mana lui, pentru cateva clipe bune, ca amandoi sa avem ocazia sa il admiram. Amandoi privind o aceeasi fiinta, un acelasi tot. Culorile tari, vii, ale fluturelui constrastau cu pielea izbitor de alba a baiatului, ce in curand nu avea sa mai fie un baiat normal. Avea sa se transforme in momentul in care fiinta aceea venita parca dintr-un alt univers atat de pur, a aterizat chiar pe fruntea lui. El se uita in sus, incercand sa ii distinga forma. Mi-a spus ca il gadila cu piciorusele. I-am spus sa il lase, era prea frumos. Iar eu m-am uitat la el, iar el s-a uitat spre fluture, iar fluturele s-a uitat spre noi, deschizandu-si si inchizandu-si aripile intr-un vals atat de mundan al naturii, iar bucla s-a spart, banca devenind iar o simpla banca, copacii simpli copaci, dar noi nu mai eram la fel, si mai ales el, ce intr-o singura bataie de aripi ale unui fluture devenise brusc si neasteptat baiatul care avea un fluture pe cap. Asa l-am cunoscut, intr-adevar, pe unicul baiat al caror fluturi nu erau in stomac, ci pe frunte, al carui zambet nu se impresura de aparente, ci doar de adevaruri, si asa am cunoscut natura, in cea mai pura forma a ei, impletita cu figura indulcita a oamenilor, imblanzita doar de atingerea de vara a unui fluture.