Fericirea nu are defecte

Azi am vazut un baiat. Eram in metrou, un oarecare calator, cand deodata l-am vazut. Parea un baiat obisnuit, de varsta mea, poate cu vreo doi ani mai mare, care isi insotea tatal. Amandoi pareau atat de normali, dar apoi am observat cum viata nu foarte ingaduitoare isi lasase ceva amprente pe ei. Baiatul era atat de alb, cu niste cearcane vizibile si totusi cu sclipiri in privire, imbracat tot in negru, cu parul destul de lung negru prins in coc la spate, destul de slab, si tinandu-se cu o mana de bara din metrou, iar cu cealalta sustinandu-i bratul tatalui sau. Mana cu care se tinea de bara era atat de scheletica incat nu parea a fi cea a unui tanar, iar apoi mai erau si acele urme, acele cicatrici de la niste trecute taieturi, atat de proeminente si intr-un numar atat de mare, vrand parca in batjocura sa brazdeze cat mai adanc pielea baiatului. Parca voiau sa isi rada de el. Dar el nu parea sa le observe si nici sa il deranjeze. Ba chiar cred ca era impacat cu ele, si nici nu le dadea atentie, tatal lui in clipa aceea fiind cel mai important. Cel putin asa parea, pentru el. Nu observasem un detaliu important. Tatal lui tinea atarnat de brat un bat lung, alb, stralucitor. Mi-am ridicat ochii incet si m-am uitat la el, i-am cercetat privirea. Nu era complet goala, dar nici sanatoasa nu mai era. Dar tanarul baiat parea sa nu remarce nici asta. El era atent la statiile strabatute de metrou, si preocupat de ajungerea la destinatie, avea grija de tatal sau si era atent la ce ii spunea, i-a oferit bratul atat de grijuliu cand niste scaune s-au eliberat si a fost atent ca tatal lui sa se aseze incet, cu grija; il tinea de brat, ii zambea, chiar daca acesta nu putea sa ii vada zambetul, ii mangaia fata si ii strangea mana. Tatal, desi nu isi putea vedea baiatul, ii putea simti prezenta, mirosul, forma mainii, si ii putea auzi de asemenea glasul.
M-am mai uitat o vreme la ei, apoi a trebuit sa cobor. Am tinut minte ca sunt niste oameni speciali si puternici. Cel putin mie asta mi-au inspirat. In clipa aceea, cand ei erau impreuna, nimic nu mai conta. Se vedea ca se iubeau foarte mult. Nu conta faptul ca tatul lui nu il poate vedea pe el, fiul, nu conta ca baiatul era obosit, avea cicatrici pe maini, si cearcane sub ochi, nu conta nici lumea ce se uita contrariata la ei, nu conta nimic. Ei erau impreuna. Tata si fiu. Oricat de ciudati ori frumosi ar fi fost. Oricat de fericiti ori ingandurati, oricat de iubitori sau nepasatori, ei in clipa aceea erau impreuna. Aveau grija unul de altul, erau acolo, petrecand un timp atat de pretios impreuna.
Oamenii manifesta iubire si au nevoie de ea oriunde s-ar afla si in orice situatie s-ar gasi. Iar acei doi barbati pareau sa se bucure atat de mult de compania si iubirea celuilalt, tata si fiu, incat toate celelalte lucruri, defecte, dizabilitati, oameni ce se holbau, toate disparusera in clipa aia, cand ei erau fericiti.
Ei, in acel moment, intruchipau fericirea.