Oh, sakura...

E atat de sumbru tabloul culorilor neutre ce se creeaza acum in mintea mea. Gasesc note si nuante noi in fiecare zi, pe care nu le-am mai intalnit pana acum.
E atat de necunoscut peisajul inimii mele, ca si eu ma minunez cand il vad. Ma sperie, imi da fiori. Nu cunosc aceste lucruri.
E atat de vaga amintirea, si totusi o am mereu aici, in suflet.
E atat de trist decorul, si tot mai tristi sunt ei, iubitii.
E atat de macabra panza pe care se contureaza acum, fir cu fir de amagiri, sperante si vise neimplinite, viata ce s-a dus tocmai. Dusa e ea oare?
Ma inspaimant cand ma gandesc la tot ce am trait pana acum. Trebuie sa fie ceva ce inca n-am trait. Ceva ce soarta inca n-a avut ocazia sa-mi arate.
Atat de pline de cainta mi-s privirile acum. Altadata, ar fi sagetat venin si dor de razbunare prin irisul verde aprins. Unii spun ca e albastru. Nici eu nu mai stiu.
Simt ca o sa-mi pierd mintile in curand. Sau ele ma vor pierde pe mine. Sau poate sunt deja pierduta.
Atat de fragede sunt florile de cires - sakura, acum, incat mi-e teama sa le ating, am impresia ca se vor rupe si spulbera in neant, chiar la cea mai mica atingere. Dar mireasma lor e atat de dulce si patimasa. Natura s-a indragostit de ea, pot simti asta.
Incerc sa le imit rozul pal si inocent, punandu-mi pulbere pe obraz. Nu reusesc. Ele sunt atat de sincere si fara vina. Nu ca mine, si obrazul meu ponegrit.
Si atat de dulce e acum zborul porumbeilor, si atat de armonios. Le aud bataile ritmice ale aripilor, si ma intreb unde se duc ei oare?
Dar pe mine oare unde ma vor purta aripile soartei, valtorile vietii? Unde, o, unde?
Ma uit la cer si imi spun: Daca ei pot zbura, mici neputinciosi ai vietii, cu oasele lor pline de aer, atunci si eu pot zbura. Si voi preschimba panza sumbra a amintirilor, cu tesatura neterminata inca, a vietii. O voi atinge cu petale de trandafir regal, si imi va fi patura, acoperamant, atunci cand viata va fi dusa. Dar deocamdata, nu. Astept, astept, mai am de asteptat... oh, sakura, sper sa astept cat mai mult.

Tablou de vise

Stateam jos pe pamant, si priveam drept in ochii tai. Niciodata nu mi-a fost teama sa te privesc in ochi. Pentru ca intotdeauna mi-a placut arta.
Azi am vazut arta. Era atat de frumos si de special. Atat de diferit. Frumos inseamna diferit. Asta nu va fi o postare foarte lunga ori elaborata, dar vreau sa cunoasteti prin micul meu blog, o artista atat de talentata. Nu o cunosc, nu stiu cine e, dar i-am vazut tablourile. Am stiut imediat ca este talentata si ca ii ador munca pe care o face. Este ceva genial, pur si simplu. Vreau sa promovez frumusetea, astfel, va arat picturile atat de frumoase si de originale a unei artiste ce este abia la inceput de drum. Sau poate nu, n-am de unde sa stiu. Dar este absolut necesar sa ii vedeti picturile. E arta. E frumos. Lasati un comentariu cu cea care v-a placut cel mai mult, daca vreti.

Si hai sa recunoastem ca un adevarat artist nu are nevoie de un nume special ori de faima, nu trebuie sa stii cine e, sau cum arata, conteaza sa iti transmita ceva prin arta pe care o face. Tie ce iti transmite?
xoXo
Numele ei este A.A. Dinita.

Copil al Universului

Copil al Universului, copil al stelelor. Tie iti scriu acum. Nu-ti fie frica de lumea ce abia se desfasoara in jurul tau.
Ai un univers in ochii tai verzi, esti atat de frumos, ai o frumusete aparte, casta, de papusa. Esti atat de destept, desi nu recunosti tot timpul, pentru ca esti modest si prea timid. N-ar trebui sa fii. Reprezinti si emani atata complexitate. In vorbe, in gesturi, in privirile pline de inteles si cunoastere pe care mi le adresezi.
Ai spus ca esti copilul stelelor. Tu glumeai. Dar eu stiam ca aveai dreptate. Erai special. Si atat de frumos in toata complexitatea si haosul fiintei tale. Stiai atat de multe, desi parea ca nu faci nimic pentru a descoperi lucrurile. Tu aveai metodele tale. Si faceai numai ce voiai. Asta am observat-o inca din prima clipa in care te-am cunoscut.
Reprezentai multe lucruri contradictorii si pline de sens, sau nu, in acelasi trup, in aceeasi minte, in acelasi suflet. Spuneai totul cu nonsalanta, si lasai o urma de nepasare in toate vorbele tale. Erai detasat. Si prea prins in lumea ta de copil al stelelor. Ele te-au faurit si te-au brodat asa de frumos cum esti acum, apoi te-au lasat printre noi, muritori.
Ti-au lasat insa un praf de stele in par, ca sa te deosebesti. Dar tu nu aveai nevoie de asta, sclipirile ochilor tai erau de ajuns. Si tot ceea ce gandeai, si tot ceea ce spuneai. Sau poate eram eu prea mica, si nu te intelegeam.
Copil al Universului, copil al stelelor.
"Daca te holbezi prea mult in abis, si abisul se va holba la tine."
Asta mi-ai spus tu, intr-o seara de primavara, citandu-l pe Nietzsche. Pentru tine era o bagatela, nimic important, doar ceva ce citisei. Pentru mine era o adevarata revelatie. Nu mai auzisem asa ceva pana atunci. Te admiram, cred.
Sa mergi tot timpul cu capul sus, si sa ai grija pe unde te poarta picioarele, copil al stelelor. Sunt sigura ca ele sunt mandre de tine. Si, cand te vei intoarce intr-o buna zi la ele, acasa, sa nu ma uiti, si presara-mi de acolo, pe crestet, putin praf de stele. Atat vreau. Sa ma simt si eu copilul stelelor. Asa cum ai fost tu, intotdeauna.

Vreme curge...

Ce vraja ma cuprinde acum
Cand tu esti langa mine,
Iar albastrul nemarginit al cerului
Ne cuprinde intr-o materna imbratisare,
Ca si mai inainte.
Noi suntem aceiasi, neschimbati.
Poate doar vremurile se schimba,
Sau poate ca nici ele...

Asculta melodia asta, te rog.
https://youtu.be/1nP3XB7hrFo

Toutefois

Toutefois, toutefois...
Si totusi? Si ce daca?
Si totusi, ce rost mai are sa ne ascundem? De ce sa ne prefacem? De ce sa disimulam in continuare spunand ca viata e o bagatela, ceva efemer si lipsit de sens? De ce sa nu dam cartile pe fata? Hai sa spunem sincer si fara tagada, fara clipa de ezitare, ca viata e frumoasa.
Am zile in care totul pare venit din alta lume, atat de frumos si de sincer, atat de viu si de efervescent, mai ceva ca o pastila pe care o arunci in apa si incepe sa bolboroseasca, ridicand aburi parfumati. Despre cele urate n-am sa vorbesc. Dar daca totul ar fi o minciuna? Vai, mon Dieu, nici nu indraznesc sa cred, ar spune unii. Dar daca toate astea nu ar avea pic de adevar? Daca noi de fapt vedem doar ceea ce vrem sa vedem? Ar trebui sa invatam sa privim in profunzime, sa vedem dincolo de ceea ce ne este prezentat, caci lucrurile prezentabile sunt deja prea plictisitoare. Trecute de vreme, demodate.
Nu vreau ceva prezentabil. Niciodata nu am vrut. Pentru ca nici viata nu e prezentabila. E de-a dreptul mizerabila, si totusi atat de frumoasa. E un paradox pe care probabil ca nu il voi intelege vreodata. Cine intelege? Ce ingeri malitiosi vor intelege vreodata ca viata de fapt e un haos. Noi suntem un haos. Si prin noi ma refer la toti oamenii care s-au nascut, au trait si au murit vreodata pe acest pamant. Haosul e frumos. Misteriosul si necunoscutul sunt si ele frumoase. Uratul poate deveni superb. Trebuie doar sa crezi si sa vezi in profunzime. Sa asculti. Sa mirosi. Sa gusti. Sa palpezi. Sa iti folosesti toate simturile ca sa intelegi cu adevarat. Degeaba ai toate aceste simturi, daca te folosesti doar de unele, si pe celelalte le neglijezi. Degeaba mirosi, daca nu gusti. Degeaba asculti ploaia, daca nu indraznesti sa o atingi. Degeaba asculti muzica, daca nu incepi sa dansezi. Toate acestea sunt nonsensuri. Noi suntem nonsensuri.
Toutefois, toutefois...
Si totusi, hai sa ne recompunem, sa acceptam ca suntem doar oameni, un haos atat de frumos si de primitiv, hai sa recunoastem ca viata e un ceva frumos, nepretuit, si sa nu mai fim sceptici si superficiali. Viata poate fi oricum, dar nu urata. Mon Dieu, nu urata! In rest, poti sa-i spui cum vrei.
Si doar ca sa nu uiti, daruieste candva, cuiva, o lalea alba, te rog.

Peisajul asta e parca venit din alta lume, asa cred.