Recviem

Scuze ca am intarziat. Scuze ca niciodata nu sunt la timp. Scuze ca n-am inspiratie si habar n-am despre ce sa scriu. Sau despre ce ar trebui sa scriu. Scuze ca n-am mai scris de mult. Scuze ca sunt speriata si ca ma port ca un copil. Tot ce stiu e ca trebuie sa scriu ca sa supravietuiesc. Ca in filmul ala vechi, in care oamenii trebuiau doar sa danseze si sa continue asa la nesfarsit ca sa supravietuiasca. Doar ca nu e asa usor cum ar parea. Chiar nu e. La fel si cu chestia asta pe care inca o consider a mea, chiar daca poate n-a fost niciodata cu adevarat. Chestia asta pe care ceilalti o numesc scris, dar pe care eu o numesc motiv asa de frumos pentru a-ti trai viata tot atat de frumos.
Port o fusta lunga alba cu fluturi. E lucrul meu preferat din dulap, inca de cand am cumparat-o, acum 2 veri dintr-un sh de pe Calea Mosilor. O ador. Ma las usor in scaunul gri si nu foarte comod al maxi taxi-ului. Astept sa ajung acasa. Astept sa ma las usor in balansoarul verde din gradina pe care odata, de mult, el l-a asamblat, printre sarutarile si privirile mele pline de iubire.
Vreau sa-mi sparg timpanele de la muzica prea tare. Vreau sa ma doara picioarele 3 zile si 3 nopti de la atata mers. Vreau sa am buzele rosii si umflate de la atatea sarutari. Vreau sa ma doara genunchii de la prea multe cazaturi de pe bicicleta. Vreau sa ma doara capu vreo doua dimineti din cauza shotului ala albastru cu flacari pe care l-am dat amandoi peste cap atunci, in Vama, pe plaja, mai stii? Vreau sa ma usture pielea de la prea mult stat la soare. Vreau sa am riduri pe la ochi de la prea mult uitat in soare. Vreau sa am bataturi in calcaie si in talpi de la prea mult mers desculta prin nisipul fierbinte, ala tot din Vama. Vreau sa racesc de fiecare data cand ne intoarcem de la mare. Vreau sa am parul cat mai ciufulit de la prea mult vant. Vreau sa ma doara coloana pentru ca tot timpul stau cocosata dar cineva e mereu acolo ca sa ma indrepte si sa-mi trosneasca spatele ca lumea. Vreau sa ma saruti cu pofta pe strada, in vazul lumii, si n-au decat sa se uite babele cu stupoare sau adultii in scarba la noi. Vreau sa traiesc tot. Si vreau sa traiesc puternic si intens. Vreau sa nu ratez nimic. Vreau sa avem totul azi si pentru totdeauna. Doar pentru noi. Vreau sa nu ne pese de nimic, sa fim doar noi intr-o galaxie a noastra. Vreau sa ma simt vie tot timpul. Vreau sa facem orice si sa nu ne pese de ce zic oamenii prea ignoranti din jurul nostru. Vreau sa fim nebuni si beti de iubire. Vreau sa ne cante marea in urechi si soarele sa ne mangaie talpile in fiecare dimineata. Vreau sa fie totul pentru noi, sa fie edenic. Vreau sa am inspiratie si toate blocurile astea de ciment blocheaza tot frumosul ce ar putea ajunge vreodata la noi. Dar eu sunt incapatanata si tot vreau sa traiesc. Tot. In fiecare clipa. Sa se duca naibii totul. Dar noi nu ne vom duce. Si nu scrisul. Oh, nu scrisul.

Cadere

Eu cred ca a asculta ploaia fara a iesi afara ca s-o simti, s-o atingi, e ca si cum nu ai face dragoste pana la capat.
Unii oameni vorbesc prin metafore. Pentru unii oameni metaforele reprezinta ceea ce ei pot exprima. Metafora e vorba lor.
Doar oamenii fericiti isi permit luxul de a se imbaia. In rest, oamenii tristi ori singuri, ori doar prea stresati, fac dus. Nu poti sa stai in cada, in apa calda, inconjurata fiind de mirosuri, petale de trandafiri, spumant. Efectiv ai nevoie sa simti apa aceea fierbinte curgand pe tine, ai nevoie sa o simti curantandu-ti toti porii trupului si sufletului, de asemenea.
Sa nu poti sa fii acolo. Sa nu poti sa ajuti. Sa nu fii capabil sa fii pentru acea persoana. Sa nu fii capabil sa nu mai fii egoist. Sa nu fii in stare sa nu-ti retii lacrimile. Sa nu fii sincronizat cu celalalt. Sa nu-i asculti dorintele. Sa uiti de sentimentele lui, sa le asculti doar pe ale tale. Sa nu ai incredere. Sa uiti lucruri care obisnuiau sa va faca fericiti. Sa nu traiesti momentul. Sa te gandesti prea mult la viitor. Sa devii paranoia. Sa nu iti poti controla sentimentele. Sa nu iti poti stapani izbucnirile. Sa uiti ceea ce conteaza. Sa lasi sa te acapareze. Totul. Stresul. Oboseala. Oamenii inutili. Situatiile proaste. Tot. Sa nu te lasi acaparat de iubire, de frumusete, de incredere, de caldura.
Toate astea sunt temeri, ori remuscari, depinde in ce punct al vietii ai ajuns. Sau depinde de ce fel de viata alegi. Toate astea sunt lucruri ce dezbina oameni, ce murdaresc amintiri, ce sterg sentimente. Sentimentele oare pot fi sterse? Sau sunt chestiuni relative? De sentimente nu sunt sigura, insa stiu ca temerile nu pot fi sterse. Poate doar invinse, dar nu sterse cu totul. Si cum faci? Cum faci sa le invingi? Nu ma pot lupta cu mine. Sau pot?
Toate astea sunt certitudini, ori incertitudini. Toate astea pot fi adevaruri, ori pot la fel de bine fi falsuri. Totul, dar nimic, este relativ. Cum iti poti explica? Oare ce fel de paradox pervers e acesta? Totul se rezuma la geometrie. Iar totul depinde de unghiul din care privesti. 
As vrea sa privesc o stea. Si sa-mi citesc trecutul in ea. Nu viitorul, caci si asa ma apuca depresia cand ma gandesc la el. As vrea sa imi citesc trecutul, in schimb. As vrea sa imi amintesc totul. Tot, tot, tot ce am trait. Emotie, dezamagire, pasiune, cunoastere, iubire, disperare. Vreau sa mi le amintesc si sa le invat pe toate. As vrea sa stiu tot ce mi s-a intamplat, ca sa aflu unde sunt acum si incotro ma indrept.
Respiratia imi e asa grea acum. Si lacrimile parca nu mai seaca. Insa totul va trece, si steaua aia ma va cauta ea pe mine, inainte ca eu sa incerc macar s-o gasesc.

Intuneric

E ciudat cum noi cautam alinare inca la persoanele care ne-au ranit, candva.
E ciudat cum am uitat sa privesc in intuneric. Am uitat sa ma bucur de el.
Se spune ca la Paris multi oameni se cearta. Se spune ca acolo multe relatii iau sfarsit, chiar si cele mai frumoase, mai reale ori mai autentice. E un paradox de neinteles. In orasul iubirii cum e posibil ca doi oameni sa se desparta? Ori nu se duc oare acolo pentru a-si promite o eternitate impreuna? Dar lumea nu mai e ce a fost. Acum e doar fum de tigara proasta cumparata la 1 leu de la un chiosc dubios. Si scrum. Asta e lumea. Asa este gandita si conceputa viata astazi. Oamenii au atatea asteptari de le cei pe care ii iubesc si totul devine si mai rau atunci cand se afla intr-un loc atat de important, un simbol al iubirii asa cum este Parisul. Oamenii pot gasi motive stupide, se pot certa si se pot rani atat de tare, din aproape orice mic lucru. E totul atat de fragil si iubirea, sentimentele oamenilor devin cu atat mai vulnerabile cu cat evenimentele ce ii inconjoara sunt mai importante, cu cat locurile pe unde se perinda inimile lor le impun sa se poarte intr-un anume fel, sa joace dupa reguli stupide. Iubirea devine un copil mic ce si-a stricat jucaria, la fel de gingasa, trista si vulnerabila, atunci cand oamenii uita de sentimentele lor si se concentreaza mai mult pe lucruri materiale, pe fapte, pe locuri. Oamenii sunt prostuti. Uita asa de usor ori de repede ceva ce odata obisnuia sa le taie respiratia, in pofida lucrurilor efemere, a locurilor pe care le vad si a oamenilor pe care ii intalnesc. Brusc au impresia ca omul de langa ei nu mai este ceea ce ei isi doresc, si incep sa viseze si sa aiureze, dorindu-si ceva ce doar au vazut in treacat, ceva ce nu li s-ar potrivi oricum, dar care ei cred ca este mai frumos, interesant ori atractiv. La fel sta treaba si cu destinele impreunate ce isi gasesc sfarsitul la Paris. La fel sta treaba si cu stelele care obisnuiau se locuiasca impreuna, una langa alta, galaxie langa galaxie, iar apoi deodata e heblu. Se despart si nu se vor mai contopi niciodata.
E un paradox. Nu face sens. Si nici nu va avea vreodata sens modul in care oamenii se schimba, uita si pleaca. Sau cum stelele se lovesc iar apoi se despart. Dar poate asta inseamna de fapt firescul.

Liniste

Liniste. E tot ce aud acum. Urechile mele se bucura. E un fundal intunecat in camera, dar e asa linistitor si bine pentru ochii mei obositi. Ascult o melodie ce ma poarta parca in alta lume, o sfera astrala pe care nu am mai vizitat-o de mult. Se numeste 3 A.M.
Imi doresc sa fie vara din nou, sa stau pe plaja la 3 dimineata, ascultand melodia asta, privind valurile. Sunt fericita acum, in acest moment, singuratic si totusi atat de cald. Nu simt nimic in afara de liniste. Si uneori e atat de bine. Doar sa ne luam gandul putin de la orice altceva. Sa fim doar noi. Intr-o singura clipa inghetata in timp. Sunt infasurata in patura, e cald si bine, ma simt ca un copil mic la sanul mamei. Privesc fereastra inghetata. Afara parca e o alta dimensiune. E asa departe acel "afara". Si ma bucur. Sunt doar eu cu mine aici, simt in toate respiratiile si bataile de inima doar liniste.
Sunt momente in viata cand e doar o liniste profunda, insa nu apasatoare, ci placuta. Si toate lucrurile se asaza la locul lor. Sunt fericita ca maine in sfarsit nu trebuie sa ies din casa. Nu am nimic de facut. Intr-un fel, imi da un ciudat sentiment de libertate. Si acum pot doar sa scriu si sa ascult muzica. Sa ma bucur. Apoi sa ma odihnesc, sa dorm adanc, sa visez frumos, cum de mult n-am mai visat. Vreau sa imi apari tu in vis.
Sunt momente cand ma gandesc la el ca la o sculptura greceasca, ca la ceva atat de perfect. Pe el il aseman cu arta. Atat de frumoasa, perfecta si calda. Umana. Si sunt si momente cand doar esti in bratele acelui cineva special si simti ca e exact locul in care ar trebui sa fii, in acel moment.
Suntem doar copii ai Universului. Suntem plini de iubire, ne jucam prin lumea asta noua, ce ne fascineaza. Ne bucuram de fiecare clipa, caci nu stim cat de mult timp suntem pe aici. Si nu stim nici cat timp ne va mai primi Universul cu bratele deschise, ca acum. Ploaia la fel, ne e prietena. Si fulgii de zapada care cad in cercuri pe asfalt. Si noaptea intunecata. Si muzica lenta. Si pasii si soaptele. Si un turn de unde se vede tot orasul. Si valurile. Mereu ele. Si o barca.
Imi amintesc cu drag acum, pe masura ce imi ies din transa si intru in lumea viselor. E liniste acum. Mai liniste ca niciodata. Sufletul se impaca, se recompune. Simt fericire. Simt si aud. Liniste.