Nufarul de cristal

Culege te rog un trandafir,
Dar nu mi-l da mie.
Pune-mi spinii lui in palma, in schimb.
Apoi, alege cu grija petalele
Rozalii sau albe, cum iti plac,
Si acopera-mi sanul stang cu ele,
Acolo unde inca mai bate inima mea.
Ai grija sa nu te ranesti cand vei rupe spinii,
Dar cu mine te rog nu fii bun
Nu vreau asta. Nu vreau bunatate din mila.
Inroseste cu vin petalele puse sub forma de vesmant.
Apoi amesteca vinul cu sangele meu din palma.
Da-mi sa beau, sau vom bea impreuna, de vrei.
Nu e nimic nou pentru tine, sa ma ranesti, apoi sa te hranesti cu rodul raului facut.
E ceva normal, cred.
Dupa ce vom bea, ia te rog o lalea si mangaie-ma cu ea.
Parfumeaza-mi trupul inert cu izul florilor de mai, de april, or de februarie.
Poti sa iei zambile sa mi le pui la capatai,
Or un nufar. Un nufar de cristal.
Dragul meu, acum te-as ruga sa fii bun si bland,
Sa ma iubesti pentru o ultima oara.
Sa-mi aduci ultimul omagiu,
Sa iei stele si sa le prefaci bratara fermecata
Pentru incheietura mea ranita.
Inchide-ma apoi in somnul cel de veci.
Lasa-ma te rog sa fiu aproape de stele, de cer.
Nu in mizerul pamant, stii prea bine ca ar fi ceva prea crud.
Lasa-ma sa-ti spun iubite inca o data.
Apoi lasa-ma sa zbor la cer, sa-mi revad caminul de unde am venit.
Ma voi ruga, atat sa stii.
Si esti iertat.
Sa iei aminte dragule,
Ca vantul sa nu-mi poarte amintirea prea departe.

Sa vezi frumosul

Cred ca atunci cand te astepti cel mai putin frumosul se petrece. Si fericirea vine de unde nu te astepti. De unde nici nu gandul nu gandesti.
Azi am primit o lalea. O lalea alba, frumoasa, o lalea cu o poveste. O poveste amuzanta si frumoasa despre oameni, arta, despre fericirea in cele mai neasteptate locuri. Poate pare utopie, dar credeti-ma, e adevarat. Si tocmai asta face totul sa fie atat de frumos. Poate ca doar atunci cand ai sufletul deschis pentru frumos, poate doar atunci il poti intelege cu adevarat. Poate doar atunci poti vedea cu adevarat frumusetea oamenilor, hazardul in care sase fete sunt in acelasi vagon de metrou, fiecare cu cate o lalea alba in mana, de la aceeasi persoana frumoasa care le-a facut o bucurie si le-a adus un zambet pe buze atunci cand se asteptau mai putin. Mie mi se pare pur si simplu frumos. Pur si simplu viata, fericire, zambete. Caci despre asta e viata. Despre o lalea alba primita intr-o dimineata destul de friguroasa, intr-un autobuz. Apoi, despre intalnirea in metrou cu alte cateva fete cu zambetul pe buze la fel ca si mine, bucurandu-se ca niste copii de o simpla lalea alba primita in autobuz. Este un lucru mic, infim poate pentru lumea asta mare in care traim, dar este atat de frumos, te face sa zambesti, iti face pielea de gaina si te face sa razi si sa tremuri de bucurie gandidu-te ca mai exista oameni care sa ofere cu zambetul pe buze flori. E ceva ce ma impresioneaza, si care imi arata partea atat de frumoasa a oamenilor. O latura pe care cu totii o putem avea, si o putem arata, prin mici gesturi ca acesta.
Azi am primit o lalea. Eram in autobuz, destul de infrigurata si nervoasa ca intarziam la cursul de teatru, ascultand muzica la maxim. Nimic bun sau frumos nu putea sa se intample. Cel putin asta gandeam. Si ceva frumos s-a intamplat. De la o statie oarecare, s-a urcat o femeie salutandu-l pe sofer cu un zambet mare pe buze. O femeie simpla, imbracata modest, cu un cos impresionant de lalele albe. Deodata o vad ca se plimba prin tot autobuzul si imparte in stanga si in dreapta lalele si zambete. Mi-a facut ziua mai buna chestia asta, jur. E atat de simplu sa faci pe cineva sa zambeasca. O simpla floare le-a facut pe niste fete sa zambeasca si sa se bucure. Lalele albe. Hai sa fie asta un simbol. Si data viitoare cand vreti sa faceti pe cineva sa zambeasca pur si simplu daruiti-i o lalea alba. Si un zambet. Daca este persoana potrivita, va intelege. Si se va bucura.
Gaseste pe cineva potrivit caruia sa-i oferi o lalea alba, te rog. Nu stiu de ce, dar acea doamna atat de frumoasa la suflet a considerat ca eu as fi persoana potrivita pentru a primi o lalea alba. Sunt sigura ca s-ar bucura daca ar afla ca cineva a scris despre bucuria cu care ea impartea acele lalele. Nici nu va imaginati cu cata bucurie facea asta. Nu stiu daca va afla vreodata despre asta, dar, in semn de multumire pentru acea doamna, eu am scris despre ea, si impart la randul meu lalele albe. Si zambete. Exact cum a facut ea in dimineata asta. Impart aceste lalele cu toti oamenii care sunt dispusi sa citeasca aceasta poveste. Prin cuvinte. Prin aceste randuri. Este o poveste despre oameni frumosi, despre momente ce trebuie pretuite, despre conexiunile atat de superbe si spontane care se pot crea intre oameni. Laleaua alba daruita in dimineata aceasta a creat o conexiune intre mine si toate persoanele care au primit si ele o lalea, odata cu mine. E incredibil ce se poate crea dintr-un simplu gest.
Din acest moment, alaturi de floarea de colt, laleaua va fi un simbol pentru mine. Si nu voi uita zambetele ce au aparut pe chipul acelor fete atunci cand doamna le-a daruit lalele. Si nici bucuria femeii cand a facut asta. Incearca sa vezi frumosul.
Oamenii sunt simpli in esenta lor. Asta trebuie sa intelegem. Iar oamenii potriviti pot fi cu adevarat fericiti din cele mai neinsemnate lucruri.

O sticluta de parfum

Si asa poate incepe o poveste de iubire. Atunci cand te machiezi in graba in autobuz, si vrei sa te dai cu parfum, scoti sticluta mica si draguta plina de esenta, si deodata, buf. Se pune o frana mai puternica, iar o sticluta rotunda zboara prin aer, de prin ultimele randuri, aterizand la usa din mijloc, pe jos. Nu s-a spart, Doamne ajuta! Un baiat nepasator aparent, imbracat in trening si cu casti mari pe cap vede toata scena, se apleaca incetisor, apuca sticluta cu o mana tremurand putin si nesigura si se intoarce catre randurile din spate sa vada cine e posesoarea grabita si neparfumata inca a sticlutei. Apoi se aude o voce. Un scaun de la geam. O draguta cam pe la 25 - 26 de ani, bruneta, machiata abundent, dar totusi elegant, spune "Al meu e" cu un suras pe buze, incredintata ca parfumul i-a fost salvat. Mai fericita ca niciodata. Intinde mana ferm, baiatul se uita la ea, mi se pare ca ii surade si el, urca scarile pana la randul ei, si ii intinde sticluta buclucasa. Fata o ia, spune un "Multumesc" cu toata gura, zambind pentru a doua oara. Apoi o vad cum isi aplica elegant un puf de parfum pe lobul urechii drepte, si unul pe incheietura. Un miros dulceag de bujor invaluie autobuzul. Baiatul se uita cu coada ochiului, stangaci, la ea, in timp ce ea indeasa inapoi sticluta in poseta, zambind pentru a treia oara, de data asta pentru ea, vadit recunoscatoare pentru norocul pe care l-a avut. Sticluta nu se sparsese, un baiat nu chiar uratel i-o inapoiase, iar ea isi terminase machiajul si parfumarea exact la timp. Telefonul suna. E al ei, bineinteles. Raspunde cu un glas melodios si spune "Buna iubitule! ... Da, da, mai am putin si ajung. ... Da, apoi mergem la ai mei. Ok. Mi-ai luat flori? O, doamne, cat de dragut poti fi! Nu stiam. Ok, dar mai bine nu-mi spuneai. Trebuia sa fie o surpriza. Bine, bine. Dar sa stii ca si eu am ceva pentru tine... Nu, nu-ti spun acum, o sa vezi cand ajung. Ok. Bine, hai lasa-ma vorbim atunci. Glumesc, bine hai pa, te iubesc." Inchide telefonul cu un clic, apoi se uita pe geam visatoare.
Asa poate incepe o poveste de iubire. Sau asta am crezut la inceput. S-a dovedit ca nu era asa. Trei surasuri blande si o sticluta de parfum zburata pe podeaua autobuzului se pare ca nu au fost de ajuns. Pentru ca ea avea deja un iubit, bineinteles, cum se putea o fata ca ea sa fie singura, si parea ca e foarte indragostita din el, din felul in care ii vorbise. Parea. Nu poti sa stii niciodata. Asa ca ea a continuat sa se uite pe geam, nerabdatoare sa ajunga la destinatie si sa isi vada iubitul, cu siguranta, iar el a ramas ingandurat, aparent nepasator, cu mainile in buzunarele groase, ascultand muzica de la casti. Presupun ca povestea de iubire incepuse si se terminase deja, in mai putin de zece minute. Ce chestie e viata asta.

https://youtu.be/TXRCGKFCH-0

Manifest: iu-bi-re.

Manifest iubire. In tot ceea ce fac. Manifest iubire. Atunci cand ma plimb, cand vorbesc, cand simt. Manifest iubire. In tot ceea ce fac. Si chiar si atunci cand plang, o fac din iubire.
Sunt om. Manifest si arat mii de sentimente. Dar cel mai mult manifest iubire. Atunci cand citesc sau scriu, atunci cand ma trezesc si cand adorm, si ma gandesc la infinitul lumii. As putea sa strang tot infinitul intr-un manunchi, si l-as preface in zambile. Cate una pentru fiecare. As strange toata amaraciunea lumii intr-o clipa inefabila pe care apoi as arunca-o inapoi, in neant, in veacurile lumii trecute, de unde a venit.
As scrijeli pe cer numele tuturor persoanelor pe care le-am iubit. Si le-as jertfi bucati din mine fiecaruia. As atarna de numele fiecaruia o lacramioara, ce nu s-ar ofili niciodata. Si as pleca sa caut alt cer pe care sa-mi scrijelesc iubirea pe care o manifest. Ar fi frumos sa stiu ca nu e totul in zadar. Ar fi frumos sa stiu ca totul va fi bine, nu? Si ar fi frumos sa stiu ca oamenii pe care ii iubesc stiu asta. Stiu acest fapt neimportant de important ce face parte din viata mea si a lor. Si as vrea sa cant. Sa cant cate-n luna si-n stele, pana ce as ramane fara glas. Apoi m-as resemna, si mi-as dona celelalte sapte vieti ce imi vor fi ramas. Pentru ca voi trai si dupa moarte. Istoria mea va ramane scrijelita intr-un petic de cer, dar nu va fi rostita cu voce tare niciodata. M-as rusina probabil de toata iubirea pe care o manifest. Desi, o, Doamne, n-as vrea nicicand sa se intample acest lucru. Ar trebui sa fiu mandra. Si demna de ceea ce am reusit. Ar trebui sa las deoparte intregul amalgam de sentimente, pastrand, in final, iubirea.
iu-bi-rea. Si atat. E tot ce as avea nevoie.
Zambilele vor fi puse la pastrat, intre filele nebunatice ale unei carti, iar lacramioarele vor dainui si ele atarnate de scrijeliturile mele caraghioase. Si ultima dorinta ar fi sa zambesc. Si, pentru o secunda neinsemnata, toata lumea asta infinita sa zambeasca. Atat. Apoi m-as duce. M-as reintoarce in veacurile lumii, si probabil as ramane acolo, visand. Sau voi continua, luand-o de la capat intr-o alta lume la fel de infinita ca cea din care tocmai as pleca, manifestand si in aceasta, iubire.

Carpe Diem, sau un Zambet

Carpe diem! E printre primele proverbe latinesti pe care le invatam in generala, si mai apoi la liceu, alaturi de Nihil sine Deo! si alte cateva pe care sincera sa fiu nu mi le aduc aminte acum, nu le-am dat prea mare atentie.

Carpe diem. Inseamna "Traieste clipa!" Frumos proverb, nu? Si chiar folositor daca stam sa ne gandim. Poate ar trebui sa reflectam mai mult la acest lucru, la aceste doua cuvinte, si macar putin din viata noastra sa o traim dupa acest proverb, sa ne lasam destinele sa fie dictate. Sa traim clipa. Sa ne bucuram de toate micile placeri pe care ni le ofera viata. Faptul ca acum stau in pat, cu laptopul deschis pe genunchi, impreuna cu sora mea si pisica batrana din casa, ascultand Ed Sheeran si scriind pe blog, ei bine acesta este un moment. Un moment ce merita trait, de care ma bucur. Un moment de pace, liniste si caldura dupa care sufletul meu tanjea de atata timp. Si vreau sa fie inteles un lucru: nu numai trupul nostru are nevoie de odihna. Ci chiar mai mult, sufletul nostru are nevoie de odihna, de pace, de momente in care sa se relaxeze. 

Trupul prea putin conteaza. Oamenii, in momentele cele mai grele ale vietii lor, nu au nevoie de trupuri bine tonifiate sau de manichiuri perfecte, ori tricepsi bine conturati. Cand cineva e la pamant nu are nevoie de toate astea. Cred cu tarie ca in aceste momente oamenii au nevoie de suflete. Au nevoie de suflete calde, primitoare, in care sa zaca pana ce razboaiele lor vor trece. Au nevoie de inimi. Inimi care sa bata si pentru ei, atunci cand ale lor sunt mult prea vlaguite, si nu vor mai putea sa pompeze viata in continuare. In acele momente este nevoie de suflete si de inimi. Hai sa ne hranim sufletele si inimile cu lucruri calde si bune, ca mai tarziu sa putem hrani si incalzi alte suflete, racite de vreme.

Hai sa nu ne refuzam lucrurile frumoase care ne pot face fericiti. Hai sa nu fugim de noi. Hai sa ne ingaduim sa traim clipa, oricat de cliseic sau latinesc ar suna. Pentru ca la sfarsitul zilei, sau chiar la sfarsitul afurisitei de vieti, momentele astea traite vor conta. Or, daca noi nu ne ingaduim sa traim, ce ne vom aminti la sfarsitul vietii, sau ce ne va face sa adormim zambind la sfarsitul zilei. 

Mi-am ingaduit sa traiesc momentul, si am dansat salsa. Asta m-a facut sa adorm zambind, si cu siguranta peste ani imi voi aminti si ma voi gandi "oau ce tare a fost, as vrea sa mai dansez salsa si acum", si voi zambi. Voi zambi, frate, e atat de simplu sa faci asta. Dar stii ce e mai greu? Sa-i facem pe altii sa zambeasca, mai ales cand sufletele lor sunt reci si prea adanc ranite, din pacate. 

Deci, Carpe Diem!
Imi place poza asta. E o usa, o poarta, poate fi orice vrei sa vezi.
Zambesc acum. Zambeste si tu, te rog.