Recviem

Scuze ca am intarziat. Scuze ca niciodata nu sunt la timp. Scuze ca n-am inspiratie si habar n-am despre ce sa scriu. Sau despre ce ar trebui sa scriu. Scuze ca n-am mai scris de mult. Scuze ca sunt speriata si ca ma port ca un copil. Tot ce stiu e ca trebuie sa scriu ca sa supravietuiesc. Ca in filmul ala vechi, in care oamenii trebuiau doar sa danseze si sa continue asa la nesfarsit ca sa supravietuiasca. Doar ca nu e asa usor cum ar parea. Chiar nu e. La fel si cu chestia asta pe care inca o consider a mea, chiar daca poate n-a fost niciodata cu adevarat. Chestia asta pe care ceilalti o numesc scris, dar pe care eu o numesc motiv asa de frumos pentru a-ti trai viata tot atat de frumos.
Port o fusta lunga alba cu fluturi. E lucrul meu preferat din dulap, inca de cand am cumparat-o, acum 2 veri dintr-un sh de pe Calea Mosilor. O ador. Ma las usor in scaunul gri si nu foarte comod al maxi taxi-ului. Astept sa ajung acasa. Astept sa ma las usor in balansoarul verde din gradina pe care odata, de mult, el l-a asamblat, printre sarutarile si privirile mele pline de iubire.
Vreau sa-mi sparg timpanele de la muzica prea tare. Vreau sa ma doara picioarele 3 zile si 3 nopti de la atata mers. Vreau sa am buzele rosii si umflate de la atatea sarutari. Vreau sa ma doara genunchii de la prea multe cazaturi de pe bicicleta. Vreau sa ma doara capu vreo doua dimineti din cauza shotului ala albastru cu flacari pe care l-am dat amandoi peste cap atunci, in Vama, pe plaja, mai stii? Vreau sa ma usture pielea de la prea mult stat la soare. Vreau sa am riduri pe la ochi de la prea mult uitat in soare. Vreau sa am bataturi in calcaie si in talpi de la prea mult mers desculta prin nisipul fierbinte, ala tot din Vama. Vreau sa racesc de fiecare data cand ne intoarcem de la mare. Vreau sa am parul cat mai ciufulit de la prea mult vant. Vreau sa ma doara coloana pentru ca tot timpul stau cocosata dar cineva e mereu acolo ca sa ma indrepte si sa-mi trosneasca spatele ca lumea. Vreau sa ma saruti cu pofta pe strada, in vazul lumii, si n-au decat sa se uite babele cu stupoare sau adultii in scarba la noi. Vreau sa traiesc tot. Si vreau sa traiesc puternic si intens. Vreau sa nu ratez nimic. Vreau sa avem totul azi si pentru totdeauna. Doar pentru noi. Vreau sa nu ne pese de nimic, sa fim doar noi intr-o galaxie a noastra. Vreau sa ma simt vie tot timpul. Vreau sa facem orice si sa nu ne pese de ce zic oamenii prea ignoranti din jurul nostru. Vreau sa fim nebuni si beti de iubire. Vreau sa ne cante marea in urechi si soarele sa ne mangaie talpile in fiecare dimineata. Vreau sa fie totul pentru noi, sa fie edenic. Vreau sa am inspiratie si toate blocurile astea de ciment blocheaza tot frumosul ce ar putea ajunge vreodata la noi. Dar eu sunt incapatanata si tot vreau sa traiesc. Tot. In fiecare clipa. Sa se duca naibii totul. Dar noi nu ne vom duce. Si nu scrisul. Oh, nu scrisul.

Cadere

Eu cred ca a asculta ploaia fara a iesi afara ca s-o simti, s-o atingi, e ca si cum nu ai face dragoste pana la capat.
Unii oameni vorbesc prin metafore. Pentru unii oameni metaforele reprezinta ceea ce ei pot exprima. Metafora e vorba lor.
Doar oamenii fericiti isi permit luxul de a se imbaia. In rest, oamenii tristi ori singuri, ori doar prea stresati, fac dus. Nu poti sa stai in cada, in apa calda, inconjurata fiind de mirosuri, petale de trandafiri, spumant. Efectiv ai nevoie sa simti apa aceea fierbinte curgand pe tine, ai nevoie sa o simti curantandu-ti toti porii trupului si sufletului, de asemenea.
Sa nu poti sa fii acolo. Sa nu poti sa ajuti. Sa nu fii capabil sa fii pentru acea persoana. Sa nu fii capabil sa nu mai fii egoist. Sa nu fii in stare sa nu-ti retii lacrimile. Sa nu fii sincronizat cu celalalt. Sa nu-i asculti dorintele. Sa uiti de sentimentele lui, sa le asculti doar pe ale tale. Sa nu ai incredere. Sa uiti lucruri care obisnuiau sa va faca fericiti. Sa nu traiesti momentul. Sa te gandesti prea mult la viitor. Sa devii paranoia. Sa nu iti poti controla sentimentele. Sa nu iti poti stapani izbucnirile. Sa uiti ceea ce conteaza. Sa lasi sa te acapareze. Totul. Stresul. Oboseala. Oamenii inutili. Situatiile proaste. Tot. Sa nu te lasi acaparat de iubire, de frumusete, de incredere, de caldura.
Toate astea sunt temeri, ori remuscari, depinde in ce punct al vietii ai ajuns. Sau depinde de ce fel de viata alegi. Toate astea sunt lucruri ce dezbina oameni, ce murdaresc amintiri, ce sterg sentimente. Sentimentele oare pot fi sterse? Sau sunt chestiuni relative? De sentimente nu sunt sigura, insa stiu ca temerile nu pot fi sterse. Poate doar invinse, dar nu sterse cu totul. Si cum faci? Cum faci sa le invingi? Nu ma pot lupta cu mine. Sau pot?
Toate astea sunt certitudini, ori incertitudini. Toate astea pot fi adevaruri, ori pot la fel de bine fi falsuri. Totul, dar nimic, este relativ. Cum iti poti explica? Oare ce fel de paradox pervers e acesta? Totul se rezuma la geometrie. Iar totul depinde de unghiul din care privesti. 
As vrea sa privesc o stea. Si sa-mi citesc trecutul in ea. Nu viitorul, caci si asa ma apuca depresia cand ma gandesc la el. As vrea sa imi citesc trecutul, in schimb. As vrea sa imi amintesc totul. Tot, tot, tot ce am trait. Emotie, dezamagire, pasiune, cunoastere, iubire, disperare. Vreau sa mi le amintesc si sa le invat pe toate. As vrea sa stiu tot ce mi s-a intamplat, ca sa aflu unde sunt acum si incotro ma indrept.
Respiratia imi e asa grea acum. Si lacrimile parca nu mai seaca. Insa totul va trece, si steaua aia ma va cauta ea pe mine, inainte ca eu sa incerc macar s-o gasesc.

Intuneric

E ciudat cum noi cautam alinare inca la persoanele care ne-au ranit, candva.
E ciudat cum am uitat sa privesc in intuneric. Am uitat sa ma bucur de el.
Se spune ca la Paris multi oameni se cearta. Se spune ca acolo multe relatii iau sfarsit, chiar si cele mai frumoase, mai reale ori mai autentice. E un paradox de neinteles. In orasul iubirii cum e posibil ca doi oameni sa se desparta? Ori nu se duc oare acolo pentru a-si promite o eternitate impreuna? Dar lumea nu mai e ce a fost. Acum e doar fum de tigara proasta cumparata la 1 leu de la un chiosc dubios. Si scrum. Asta e lumea. Asa este gandita si conceputa viata astazi. Oamenii au atatea asteptari de le cei pe care ii iubesc si totul devine si mai rau atunci cand se afla intr-un loc atat de important, un simbol al iubirii asa cum este Parisul. Oamenii pot gasi motive stupide, se pot certa si se pot rani atat de tare, din aproape orice mic lucru. E totul atat de fragil si iubirea, sentimentele oamenilor devin cu atat mai vulnerabile cu cat evenimentele ce ii inconjoara sunt mai importante, cu cat locurile pe unde se perinda inimile lor le impun sa se poarte intr-un anume fel, sa joace dupa reguli stupide. Iubirea devine un copil mic ce si-a stricat jucaria, la fel de gingasa, trista si vulnerabila, atunci cand oamenii uita de sentimentele lor si se concentreaza mai mult pe lucruri materiale, pe fapte, pe locuri. Oamenii sunt prostuti. Uita asa de usor ori de repede ceva ce odata obisnuia sa le taie respiratia, in pofida lucrurilor efemere, a locurilor pe care le vad si a oamenilor pe care ii intalnesc. Brusc au impresia ca omul de langa ei nu mai este ceea ce ei isi doresc, si incep sa viseze si sa aiureze, dorindu-si ceva ce doar au vazut in treacat, ceva ce nu li s-ar potrivi oricum, dar care ei cred ca este mai frumos, interesant ori atractiv. La fel sta treaba si cu destinele impreunate ce isi gasesc sfarsitul la Paris. La fel sta treaba si cu stelele care obisnuiau se locuiasca impreuna, una langa alta, galaxie langa galaxie, iar apoi deodata e heblu. Se despart si nu se vor mai contopi niciodata.
E un paradox. Nu face sens. Si nici nu va avea vreodata sens modul in care oamenii se schimba, uita si pleaca. Sau cum stelele se lovesc iar apoi se despart. Dar poate asta inseamna de fapt firescul.

Liniste

Liniste. E tot ce aud acum. Urechile mele se bucura. E un fundal intunecat in camera, dar e asa linistitor si bine pentru ochii mei obositi. Ascult o melodie ce ma poarta parca in alta lume, o sfera astrala pe care nu am mai vizitat-o de mult. Se numeste 3 A.M.
Imi doresc sa fie vara din nou, sa stau pe plaja la 3 dimineata, ascultand melodia asta, privind valurile. Sunt fericita acum, in acest moment, singuratic si totusi atat de cald. Nu simt nimic in afara de liniste. Si uneori e atat de bine. Doar sa ne luam gandul putin de la orice altceva. Sa fim doar noi. Intr-o singura clipa inghetata in timp. Sunt infasurata in patura, e cald si bine, ma simt ca un copil mic la sanul mamei. Privesc fereastra inghetata. Afara parca e o alta dimensiune. E asa departe acel "afara". Si ma bucur. Sunt doar eu cu mine aici, simt in toate respiratiile si bataile de inima doar liniste.
Sunt momente in viata cand e doar o liniste profunda, insa nu apasatoare, ci placuta. Si toate lucrurile se asaza la locul lor. Sunt fericita ca maine in sfarsit nu trebuie sa ies din casa. Nu am nimic de facut. Intr-un fel, imi da un ciudat sentiment de libertate. Si acum pot doar sa scriu si sa ascult muzica. Sa ma bucur. Apoi sa ma odihnesc, sa dorm adanc, sa visez frumos, cum de mult n-am mai visat. Vreau sa imi apari tu in vis.
Sunt momente cand ma gandesc la el ca la o sculptura greceasca, ca la ceva atat de perfect. Pe el il aseman cu arta. Atat de frumoasa, perfecta si calda. Umana. Si sunt si momente cand doar esti in bratele acelui cineva special si simti ca e exact locul in care ar trebui sa fii, in acel moment.
Suntem doar copii ai Universului. Suntem plini de iubire, ne jucam prin lumea asta noua, ce ne fascineaza. Ne bucuram de fiecare clipa, caci nu stim cat de mult timp suntem pe aici. Si nu stim nici cat timp ne va mai primi Universul cu bratele deschise, ca acum. Ploaia la fel, ne e prietena. Si fulgii de zapada care cad in cercuri pe asfalt. Si noaptea intunecata. Si muzica lenta. Si pasii si soaptele. Si un turn de unde se vede tot orasul. Si valurile. Mereu ele. Si o barca.
Imi amintesc cu drag acum, pe masura ce imi ies din transa si intru in lumea viselor. E liniste acum. Mai liniste ca niciodata. Sufletul se impaca, se recompune. Simt fericire. Simt si aud. Liniste.

Fantome si lumini

Capul imi aluneca usor pe umar, apoi pe perna. Somnul ma cauta, dar e un somn dulce. E un somn de placere, nu de nevoie. Trupul mi se linisteste, iese din amortirea continua. Se dilata. Sunt linistita acum si smulg un zambet de pe fata celui care ma priveste din intuneric. Ascultam muzica, apoi bem vin cu fantomele. Vrem sa le chemam inapoi, ne e dor de ele, caci de mult nu ne-au mai vizitat casa. Noi, ca oameni simpli, nu stim sa traim. Nu mai stim sa fim noi. Avem nevoie de adjuvanti puerili, de scheme si de discutii abjecte si lipsite de sens.
Mainile imi sunt aproape scheletice, am slabit iar, odata cu trecerea vremii, odata cu disparitia fantomelor. Dredurile lui sunt nespalate. Noi suntem murdari. Dar suntem linistiti. Am intrat intr-un fel de capsula a timpului, intr-un soi de ambianta verbala si corporala, intr-un soi de anestezie ciudata in care nu ne mai auzim propriile voci, ci doar fragmente din ele. Sunete nedefinite. Grotesti. Auzim in schimb sunetele noastre, ale trupurilor noastre murdare. Sufletele nici nu mai stim cum sunt, sau pe unde s-au pierdut. Stim doar ca e o forta metafizica mai puternica in toata complexitatea ei decat orice altceva ce am simtit vreodata, stim ca forta asta ar putea sa ne determine sa ne deschidem piepturile, la cel mai propriu mod posibil, si apoi sa ne infruptam din inimile noastre, sa ne cinstim cu elixirul lor, in loc de vin.
Nu mi-e rau, nu mi-e nici bine. Nici nu stiu daca-mi pare rau sau daca am constiinta. Nu mi-e dor, nu mi-i nici frica. Dispretul a luat de mult locul fricii. Dar acum parca o liniste profunda pune stapanire pe trupul meu, distrus si acoperit de vechituri, vizitat adesea, sau nu, de creaturi fantasmagorice. Acum parca ochii mi se inchid intr-un soi de pact comun intre pleoape si globul ocular, parca toate venele din organism mi se relaxeaza, respiratia mi se linisteste, inima mi se incetineste. Poate sunt aproape sa mor, dar nu mi-i nici teama, nici dispret nu mai simt. Ci doar liniste.
Incep sa soptesc, sa balmajesc, nici eu nu ma inteleg, ci singura fericire ce o simt acum sunt acei doi ochi ce ma priveau in noaptea aceea, acele doua maini ce imi atingeau tatuajul de pe spate si coapsa dezvelita, acea viata in care eram fiinta umana, trup curat, acele locuri in care mergeam cu mintea, cu inima, acele alei pe care tu ma purtai, tinandu-ma strans de mana.
Nu stiu ce e visul, nu stiu nici ce e moartea, dar presupun ca voi afla, poate intr-o zi de la inceputul primaverii, ori in apropierea Craciunului, cand luminile sarbatorilor imi vor lumina camera ce ar trebui sa fie obscura, ca sa imi pot developa amintirile de-o viata.
Cand m-oi trezi din reverie, puneti-mi melodii frumoase, legati-mi la mana panglica rosie, spuneti-mi ca am murit fecioara. Ma voi bucura si voi zambi atunci. Adorm linistita, cu capul aninat pe-un umar, cu ochii aceia din noaptea aceea urmarindu-ma cu blandete, conducandu-ma spre o lume mai buna, poate.

Slove frivole

Si viata, si moarte. Si destin, si pacate. Si visuri, si lacrimi. Si zile, si nopti. Si pasiuni, si dezamagiri. Si ghiocel, si noroi. Si mare, si seceta. Si drum lung, si scurtatura. Si iubire, dar si ura.
In egala masura, da, sau nu. Frumusete haina ce musca prea infometata din inocenta. Inocenta blajina ce e prea speriata si dispare in neant odata ce un lucru ce ar trebui sa fie frumos, o transforma in ceva vulgar ori grotesc, neplacut privirii, atingerii, mirosului intr-o zi umeda de toamna. E pustiu si totusi naturalismul isi face simtita prezenta inca din zorii zilei. Am scris poeme alcatuite din cuvinte aruncate pe o coala de hartie la intamplare. Am scris cu penita inmuiata in calimara si am pus si pecetea sortii la sfarsitul paginii. Ce o fi, o fi. Si daca o fi sa mor, rau nu-mi pare, caci am facut ce am stiut mai bine. Am scris despre mine. Am iubit. Si iubirea am transmis-o apoi prin scris. Slovele imi stau la capatai in fiecare seara si imi canta un cantec de leagan ce ma alina. Apoi ele imi piaptana parul si visele, imi descurca genele, dimineata ma stropesc cu apa si miresme pe ochi si pe trup, imi fac masaj uneori si ma invelesc cu patura lor in noptile de iarna tarzii si reci. Salul imi acopera apoi capul, ce isi poarta parul scurt acum, individualizat, si stoicismul fiintei in care ma aflu in aceasta viata revine la radacini. E ambiguu, e efemer. E frivol. Slovele sunt frivole si se infrupta din trairi si din pacostea asta de viata. Ma adora, ma zeifica, iar eu la randu-mi le construiesc altare. "Ma rog la ele cum ma rog la mantra."
Si cand mi-i frig ori frica ma descopar tot intr-o continua cautare disperata de eufemism si de sens. Ma doare sufletul cand ma gandesc ca uneori dimineata am nevoie de mai mult decat vointa ori sens ori iubire ca sa ma ridic din asternut, sa las slovele sa petreaca mai departe cu ale lor vise si frivolitate si sa ma nasc din nou si din nou, pentru o alta zi, la nesfarsit.

O stea mi-a vorbit

"Drumul spre Univers e pavat cu stele. Pentru noi."
Cred in iubire. Cred in tine. Cred in noi. Cred ca lumea poate fi infrumusetata si imbracata in iubire numai daca noi ii dam voie sa fie asa. Cred ca acum nu mai sunt confuza. Nici trista ori suparata ca cineva ma iubeste. Cred ca pot sa plang si pot sa rad cu lacrimi in acelasi timp. Cred ca pot sa ma trezesc zambind ori chiar razand. Cred ca viata e un dar. Cred ca oamenii sunt fragili si ca eu, printre ei, sunt doar un graunte de speranta si vise. Cred ca exista oameni frumosi si caraghiosi in acelasi timp, ce iau viata ca pe o joaca. Intr-un fel e bine, sa fii vesel, sa te joci. Doar sa te joci, nu sa ranesti. Cred ca mi-e frica de multe lucruri, si in acelasi timp iubesc multe lucruri. Unii oameni pot fi absurzi in iubire. Unii oameni pot iubi prea mult, altii prea putin. Unii oameni isi pot iubi cafeaua de dimineata, altii isi pot iubi florile inflorite la balconul de la etajul 6 intr-o primavara, altii isi iubesc amintirile, altii parintii, altii iubesc cerul si stelele, altii iubesc iubirea. Pura. Goala. Dezvelita de secrete. Iubirea ca un copil, ori iubirea ca un adolescent in prima sa noapte de dragoste. Unii iubesc eternitatea, altii iubesc clipa, momentul.
E atat de imbatatoare senzatia pe care o simt acum. Senzatia ca sunt vie. Ca traiesc. Ca pot sa rad in nestire si sa ma bucur. Ca pot sa ascult ce muzica vreau, si sa dansez la metrou. Ca pot sa inspir si sa expir aerul cu atata pofta si sete. Plamanii mei erau hamesiti. La fel si trupul meu. La fel si sufletul meu calator. Calatoreste in tot Universul si se bucura. Sufletul meu asculta muzica si se joaca noaptea cu patura colorata ce inveleste trupul. Sufletul meu citeste si povesteste apoi celorlalte suflete ce a citit, ce a inteles, ce l-a impresionat. Sufletul meu rade mult si vrea sa presare rasete peste tot. Sufletul meu are nevoie de alte suflete cu care sa rada. Sufletul meu e nebun si jucaus, sufletul meu se joaca cu frunzele de toamna si alearga prin parcuri, sufletul meu bea cafea si priveste cerul dimineata. Sufletul meu priveste cerul de vara noaptea, si se uita la stele si le numara pe degetele ca un copil mic, apoi incearca sa creeze el constelatii. El spune ca de celelalte s-a plictisit, vrea altele noi. Sufletul meu e egoist si impaciuitor, la fel de bizar cum el e si inocent si ofensiv in acelasi timp. Sufletul meu duce doruri, insa nu prea stie sa isi ceara iertare.
Sufletul meu cunoaste si frigul, si caldura. Acum ii e cald si bine. Asa mi-a soptit el intr-o noapte. Sufletul meu doreste cunoastere in necunoscut.
Vreau sa ma imbrac cu bataile unei aripi de fluture. Vreau ca inima mea sa bata in acelasi timp cu aripile fluturelui. Vreau sa mai vad o data lumea de acolo de sus, sus, intr-o seara de vara ce inca traieste, e vie, la fel cum sunt si eu. Vreau ca vantul sa imi ravaseasca suvitele, exact ca atunci. Vreau sa vad lumea in culori pastelate cand mi-s ochii obositi, si vreau s-o vad in culori tari cand sunt indragostita si ochii-mi stralucesc. Vreau ca ochii sufletului meu sa vada clar si departe in lume, in oameni.
Oamenii au nevoie de iubire, de povesti, de magic, de miracol, de fabulos, de libertate. Oamenii au nevoie de extreme, au nevoie de nou, de experimente, de risc si de liniste in acelasi timp. Asa stii ca esti viu, si nu doar ca respiri. Fiintele fragile numite oameni au nevoie de apusuri si rasarituri la mare sau de pe cele mai inalte varfuri pe care pot sa le atinga. Oamenii au nevoie de ploaie si de atingerea vantului de primavara, si de cea a frunzelor de toamna. Oamenii au nevoie de singuratate si de frumusete. Nu stiu unde va duce asta, unde va duce viata, probabil ca nu are sfarsit. Si continua, si continua, si danseaza in etern ori in neant, unde se va juca cu frunze de toamna ori cu fulgi de zapada.