Ganduri dintr-o barca leganata de vant

Presupun ca niciodata nu vom avea indeajuns de multa intimitate pe cat vom vrea. E un cerc vicios. Toata lumea vrea alte lucruri. Dar au un lucru comun: toti vor sa-i ajuti. Iar lucrurile incep sa mearga prost atunci cand tu ii refuzi. Poate ca vrei sa ai un moment al tau. Cateva clipe de liniste si de gandire, de meditare. Poate pur si simplu vrei sa asculti "Love me tender" a lui Elvis Presley, data la maxim, sa stai pe canapea si sa te uiti pe geam, sa iti imaginezi povestea vietii tale, sau doar sa stai ingandurat. Poate vrei sa astepti sa ninga. La mine inca nu ninge. Dar as vrea.
Dar nu poti sa faci intotdeauna tot ce iti doresti. Si poate ca niciodata nu vei avea linistea deplina, acele cateva momente de liniste si de singuratate calma pe care le cauti. Alteori, poate te vei simti prea singur, sau poate vei deveni chiar invizibil, in tacerea ce te macina.
Insa exact atunci cand te vei simti linistit, intotdeauna va exista un tumult care sa te agite din nou, intotdeauna va fi cineva care va avea nevoie de tine, si care iti va solicita ajutorul, si iti va strica cele cateva momente de relaxare, te va enerva, apoi te va obliga, prin zambete si ochisori tristi, sa il ajuti. And that's fine! Intotdeauna e bine sa fii deschis, sa acorzi ajutor oamenilor care ti-l cer. Dar e bine sa stii si cand sa te retragi. Sa prevezi momentul in care nu vei mai fi dorit intr-un loc, si sa te retragi cu gratie. Nu astepta ca cineva sa iti ceara sa pleci. Cred ca e cel mai nasol sentiment pe care l-am simtit pana acum. Si m-a iritat si m-a durut ca naiba. Momentul in care cineva mi-a cerut sa plec din viata lui. De fapt, m-a invitat politicos sa ies afara, cu prea bine-stiuta replica "imi pare rau, dar nu va merge". Hilar, nu? Dar gata. Asta nu e despre mine sau despre niste sentimente de mult uitate.
E despre oamenii care in fiecare zi isi cauta linistea si alinarea, din aproape 7 miliarde de motive diferite, dar dintre care dureros de multi nu o vor gasi niciodata. Si asta e ironic. Pentru ca presupun ca niciodata nu vom gasi ceea ce cautam.
Nici tu nu ai gasit inca, nu?
E printre cele mai frumoase melodii pe care le-am ascultat vreodata:
https://youtu.be/Txh5l7cQXa0

Seara magica

Este pur si simplu o seara splendida. E Craciunul, oameni buni, si eu doar vreau ca tot ce am acum sa nu se termine vreodata. Toata magia, luminitele din casa, filmele cu Bridget Jones, bradul supraincarcat cu globuri rosii, in forma de prajituri si bomboane, ceaiul cu cirese si vanilie, toata atmosfera asta, si merele mancate dintr-o farfurie prea mare. Stiu ca viata e scurta. Si ca fiecare dintre noi are un numar limitat de Craciunuri pe care le va petrece. Intrebarea e cum le petrecem? Si cu cine?
Stiu ca asta se va termina la un moment dat, si ca mai tarziu, in viata, voi regreta ca nu am facut mai mult, ca nu m-am straduit mai mult pentru a avea sarbatori fericite in familie. Si nu neaparat sarbatori. Pur si simplu momente.
Sunt multi oameni care se multumesc cu putin, si care cred ca sunt fericiti atunci cand si-au atins scopurile: in cele mai multe cazuri, o casa, masina, "that great love", si un copil, maxim doi. Dar fericirea nu inseamna doar asta. Inseamna mult mai mult de atat. E vorba despre suflet, despre autocunoastere, spirit, despre chestii de-ale inimii, cum ar fi un sarut plin de pasiune in ploaie, cu un baiat chiar dragut, bautul cafelei in mijlocul patului, intr-o zi de duminica, pe la pranz, sau cititul unei carti foarte bune. Sau doar o plimbare in parc, inseamna foarte mult. Astea sunt chestii de-ale sufletului si de-ale inimii, stii, si trebuie sa intelegem asta, trebuie sa ne inconjuram de lucruri frumoase, fratilor, altfel suntem pierduti. Doar incearca sa crezi in tine, si sa creezi ceva frumos din asta.
~have a nice Christmas~

Biblioteca din sufletul meu

Azi am facut curat in biblioteca. A trebuit sa sterg praful, si, cu ocazia asta, mi-am rearanjat cartile. Cateodata, avem momente din astea in viata. Pur si simplu stam singuri intr-o camaruta, ascultand muzica la telefon pe youtube, aranjand carti, rasfoind file. Cartile sunt ceva important in viata mea. Si ar trebui sa fie ceva important in viata oricui. Ele iau parte, ca niste spectatori credinciosi si plini de cunostinta, la formarea noastra. Pare suna a cliseu, dar cartile sunt hrana sufletului.
Stii, mereu am crezut ca sunt norocoasa ca pot sa citesc. Am sansa asta. Si acum, imi aranjez propriile carti. Si pun luminite si globuri de Craciun. Biblioteca e ceva ce te defineste. Cu cat ai mai multe carti, cu atat te defineste mai bine. Alege-ti cu grija cartile pe care vrei sa le citesti. E ceva important. Nu am crezut niciodata, dar cartile chiar te pot ajuta. Te pot duce in atat de multe lumi si te pot face sa intelegi atat de multe adevaruri.
Cartile din poza sunt preferatele mele. Am vrut sa impartasesc asta cuiva. Aceasta este biblioteca sufletului meu. Intr-un fel, face parte din mine. Si intotdeauna m-am gandit, daca ar fi sa plec, intr-o zi, undeva departe in lumea asta, oare ce carti as lua cu mine? Ceva ce am citit deja, cartile mele preferate, sau as lua carti noi, ceva ce nu am citit, care m-ar insoti probabil pe cealalta parte a globului? Nu stiu inca. Tu ce ai face? Ce carti ai alege?

Un fel de dragoste platonica

Un zambet imi apare pe buze atunci cand aud de dragostea platonica. E un lucru ce mi se pare pur si simplu pur, si sincer. E ceva ce cu totii simtim macar o data in viata. Si e atat de normal, si de frumos. E atat de linistitor pentru sufletul tau sa porti cuiva o dragoste platonica. Neimpartasita. Nemarturisita. Sa fie doar ceva ce simti tu. Asa, nu faci rau nimanui. Si iti apare un zambet mare pe fata atunci cand te gandesti la persoana respectiva. Chiar daca e un star rock ce nu stie de existenta ta. Sau un coleg de liceu foarte popular, cu care nu ai intra in vorba niciodata. Sau chiar daca e tipul care aduce ziarele, sau bodyguardul tanar de la metrou. Si ce daca? Cine iti spune ca nu te poti indragosti de unul dintre tipii astia? Cine iti interzice? Poarta-ti propria dragoste platonica. Go ahead!
Nu trebuie sa iti arati sentimentele, sau sa incepi sa iti faci scenarii in cap, cat mai diverse. E suficient doar sa stii ca porti niste sentimente. Sincere. Si poate cu asta vei supravietui. Si vei scapa.
Poate parea ceva trist daca printr-o dragoste platonica uiti o dragoste ce a fost candva reala. Dar de ce sa fie asa? Daca te face fericita, de ce sa fie ceva trist? Daca iti face bine, daca te face sa zambesti, poate ca e un lucru foarte bun ce probabil ca ti se intampla doar o data in viata.
Eu vreau sa am si experienta asta. Sa port o dragoste platonica cuiva cu care stiu prea bine ca nu as putea fi niciodata. Si asta m-ar face atat de fericita. M-ar face sa zambesc.
Stiu ca suna stupid. Dar eu aleg sa fac asta. Daca simti ca asta ar trebui sa faci si tu, atunci te rog, nu iti incuia sperantele. Poarta-ti propria dragoste platonica.
E atat de usor. E ceva ce stii doar tu. E ca un secret. Ceva atat de pur si sincer, si pe care il protejezi. Ceva ce numai tu poti atinge, ceva ce simti ca iti apartine, ceva stralucitor si patrunzator in acelasi timp. Ceva ce ar lumina viata si lumea, doar prin simpla ei existenta. Dragostea platonica. Ce cuvant frumos. . .

Picaturi de ploaie

As vrea sa concentrez tot ce simt acum, toata iubirea, toata ura, toata compasiunea si fericirea, dezamagirea si toate frustrarile adunate, si as vrea sa le pun pe toate intr-o picatura. De ploaie. Si apoi, s-o pun intr-un nor, ca sa cada mai tarziu pe pamant, undeva, in lume.

Cred ca fiecare om are propria lui picatura de ploaie. Plina de iubire si ura, de frustrari si dezamagiri, si putina fericire. Poate ca uneori ploua cu picaturile emotiilor fiecarui om, si poate ca de aceea uneori sunt mari furtuni, alteori ploi zgomotoase, si cateodata doar rapaieli linistite. Depinde de picatura fiecarui om, de starea acestuia. 

Imi place sa ascult ploaia, dar, uneori, cand ma gandesc in felul asta, mai degraba as prefera sa aud doar ploi linistite. Sa stiu ca oamenii sunt macar bine. Daca nu chiar fericiti. 

Stii, uneori, cand ma uit pe strada, la oameni, mi se pare ca de fapt niciun om nu e fericit pe deplin. Mi se pare ca toti se prefac. Ca e o mare de prefacatorii, in adancul careia se dau marile razboaie. Zilnic vad masti sub care se ascund adevarate drame si probleme, si uneori as vrea pur si simplu sa nu le mai vad. Sau nu le mai sesizez. Cred ca si tu ai vrea sa vezi oamenii putin mai fericiti. Dar presupun ca, in esenta, oamenii sunt tristi. 

Poate ca nimeni nu e cu adevarat fericit, si poate ca fiecare dintre noi are o picatura de ploaie. O singura picatura de ploaie in care si-a adunat infrangerile si dezamagirile, dar si lucrurile bune. Caci sunt si lucruri bune. Stiu asta. Hai sa vedem si chestii bune, te rog. 

Labirinturi si vise

Toti oamenii au vise. Cu totii visam sa calatorim, sa ne intemeiem propria noastra familie, sa ne publicam o carte, sa realizam ceva in viata. Cu totii visam la un moment dat, ca intr-o zi sa ne luam rucsacul in spinare si sa plecam. Nu stim unde. Dar doar sa plecam pentru ceva vreme, sa vedem si alte locuri, si alte lucruri, si alti oameni. Sau cel putin eu asta visez de ceva vreme. Si nu stiu, dar chiar as vrea sa realizez ceva in viata. Ceva bun. Sa traiesc. Nu doar sa exist. 
Apoi, cu totii avem sentimente intortocheate pe care nu stim sa le exprimam, iar fiecare dintre noi se confrunta zi de zi, cu propriul sau labirint. Si se tot lupta sa iasa din el. Labirinturi. Labirinturile sunt un alt lucru care ne definesc pe noi, ca fiinte cu ratiune. Pentru ca intreaga complexitate a fiintei noastre, este, de fapt, un labirint. Sunt o multime de coridoare, cotituri si cotloane care uneori nu duc nicaieri, la fel cum sunt si o multime de pasaje care chiar pot duce undeva, si, in cazurile exceptionale, spre iesire.
Ei bine, este labirintul vietii noastre si al formarii noastre ca om, ca fiinta. Trebuie sa treci de multe obstacole, sa te impleticesti si sa cazi la multe cotituri, si sa te tot pierzi pana gasesti din nou drumul corect. Este labirintul care ne formeaza. Si esti chiar un fericit daca ajungi sa iesi din el, pe calea corecta. Inseamna ca "te-ai ajuns" daca ar fi sa folosesc termeni argotici.
Dar, sincera sa fiu, eu prefer sa mai ratacesc prin labirintul asta destul de mult timp. Inca nu vreau sa ma gasesc. Inca mai vreau sa caut drumul bun, dar inca nu vreau sa gasesc iesirea. Vreau sa mai stau o vreme in labirintul meu.
Tu?