Zi de februarie

Astazi e o noua zi. Astazi e frumos afara, dupa mult, mult timp. M-am trezit devreme, si pentru prima data dupa multa vreme simt ca sunt gata sa traiesc. Simt ca am chef sa fac multe lucruri, sa fiu activa, nu doar sa vegetez sau sa imi duc rutina asa cum fac in fiecare zi. In ultima vreme am avut impresia ca viata imi trecea prin fata ochilor intr-un dans mundan, mizer.
Dar acum ceva e schimbat. Viata-mi pare asa frumoasa in dimineata asta. Dimineata de februarie.
Astazi e o noua zi. Ma intreb pe cine voi ajuta astazi, sau daca voi face pe cineva sa zambeasca azi. Ma gandesc daca ma voi indragosti azi. Oh, asa as vrea sa ma indragostesc dar mi-am dat seama ca sunt indragostita de prea multa vreme deja, de... viata.
Trebuie sa ne indragostim de viata, si trebuie sa convingem viata sa se indragosteasca de noi.
Soarele straluceste azi parca mai tare ca niciodata, si totul parca-mi zambeste. In curand vor aparea florile de primavara, ma vor incanta cu toate culorile lor. Si poate voi gasi si niste flori de colt in martie.
Acum trebuie sa plec, se pare ca iar voi intarzia la liceu. Dar ziua e frumoasa, ceva frumos mi se va intampla azi. Sigur Universul ma aude.

Istorii scrise, dar nespuse

Istoria unui om se termina oare odata cu existenta acestuia?
Nu cred. E prea putin probabil. Istoria unui om, unei persoane, unui suflet, incepe atunci cand sufletul se naste. Cand copilul scoate primul scancet. De acolo incepe istoria. Si fiecare are o istorie diferita. Fiecare isi creeaza propria lui istorie, in functie de persoanele cu care interactioneaza, in functie de lucrurile pe care le face si in care se implica. Istoria unui om se scrie asa de usor, se scrie dupa cum viseaza, dupa sperantele lui, dupa realizarile pe care le va avea, dupa cat te mult va iubi si va suferi, dupa cat de mult va iubi viata si oamenii. Istoria va ramane istorie.
Dar nu cred ca istoria unui om, a unui destin, a unui suflet si a unei inimi care bate de 100 de ori pe minut, se va opri si se va sterge complet in momentul in care trupul ramane fara suflare. Poate ca, e adevarat, se termina istoria trupului. Penita care o scria, cade. Se poate. Dar penita sufletului, a destinului si a inimii calatoare nu cred sa se opreasca vreodata. Nu se poate. Nu vreau si nici nu pot sa accept asa ceva. Fiecare om este important. Si fiecare istorie, a fiecarui om, este importanta. Dar asta nu inseamna ca istoria noastra ca entitate cu incarcatura energetica se va termina de indata ce incetam sa mai facem efortul ala de inspirat si expirat oxigen si dioxid de carbon. Cred ca noi traim si dupa moarte. Si, daca intr-adevar nu exista viata dupa moarte, asa cum credeau egiptenii, atunci tin sa cred ca fiecare om va trai dupa moarte prin ceea ce a facut, prin ceea ce a realizat. Prin faptele bune pe care le-a facut, prin ceea ce a scris, a descoperit, sau a inventat, prin ceea ce a iubit, sau pe cine a iubit. Noi ramanem acolo, agatati undeva. Si istoria noastra la fel. Si nu se termina.
Oamenii traiesc dupa moarte prin copiii lor, prin ceea ce au creat, si pe cine au ajutat. Iubeste mult, si viseaza. Si fa ceea ce iti place. Scrie-ti propria istorie, si dupa ce vei muri, las-o sa se scrie singura. Prin oameni. Prin oamenii pe care i-ai iubit, i-ai format, i-ai ajutat.
"Indrazneste sa-ti folosesti ratiunea." zicea Immanuel Kant. Ei bine, eu as spune "Indrazneste sa-ti folosesti ratiunea, dar si inima."

"Oamenii a caror hrana sunt visele, nu vor fi niciodata infometati." -Proverb

Imi place poza asta.

Ceva vechi

Candva am spus cuiva "te iubesc". El mi-a raspuns "stiu". Mi-a spus ca stia, ca ii pare rau ca sufar, dar nu va merge. Mai mult de vreo 10 mesaje trimise la juma de an, mai mult de atat, nu putea fi. A fost cea mai dureroasa chestie pe care am simtit-o vreodata. A durut ca dracu. A fost ca si cum o bila de demolare m-a lovit direct in plex si m-a lasat sa ma tarasc si sa ma chinui in continuare in mizerie, pe jos.
Dar acum sunt ok. Si voi fi mai bine decat sunt acum. Am inceput din nou sa ies. Ma ridic de pe banca de la metrou, si ma indrept spre iesire, unde trebuie sa ma intalnesc cu o prietena. Plec. Ma voi intoarce intr-o zi.

Dar nu pentru tine. Ci pentru oamenii pe care i-am neglijat atunci cand eram prea preocupata ca sa plang dupa tine. 

Scriu asta ca un fel de reminder, ca un fel de "asa nu" pentru mai tarziu. Probabil va ajuta. 

Cand crezi ca ai totul

Cand crezi ca ai totul si de fapt nu ai nimic. Cand crezi ca esti fericit si de fapt nu ai mai fost niciodata atat de trist. Probabil asta e ceea ce se numeste, la figurat, placebo. Atunci cand te amagesti cu un lucru care crezi ca te face fericit, dar care de fapt nu face nimic altceva decat sa te distruga, putin cate putin, pe dinauntru.
Cand lucrurile pe care le iubeai inainte, acum le urasti. Cand nu mai suporti vocile oamenilor. Si ai vrea sa le opresti. Sa se opreasca totul, macar pentru cateva momente. Sa ne uitam unii la altii. Sa ne privim. Sa ne citim unii pe altii. Sa fim ca niste carti deschise. Cu rani, cu regrete, cu zambete, si cu reusite. Sa ne aratam exact asa cum suntem. Fara masti. Cand ai vrea sa ai macar putina liniste. Cand totul ti se pare stupid si lipsit de sens. Cand povara de pe umerii tai e atat de grea incat te face sa iti tremure genunchii. Cand fiecare melodie pe care o asculti ti se pare plictisitoare si fara nicio noima.
Cand pur si simplu nu mai suporti nimic. Asa ma simt eu acum. Nu stiu de ce, probabil ca fara motiv, dar stiu ca am nevoie sa vorbesc cu cineva. Toti avem nevoie la un moment dat de cineva cu care sa vorbim. Care sa ne asculte si sa ne inteleaga. Suntem oameni, nu roboti. Vreau sa cred ca nu e prea tarziu. Vreau sa fug. Dar n-am unde. Sunt doar pe aici. Existand. Nu mai suport absolut nimic. Imi vine sa urlu. Vreau sa sparg ceva si apoi sa plang. Vreau sa vorbim intre noi. Vad atatia oameni. Sute. In fiecare zi. Si fiecare e ocupat cu problemele lui. Nimeni nu se mai uita in ochii nimanui. Poate trebuie sa ma mai maturizez. Poate toti trebuie sa ne maturizam, sa cautam iluminarea. Sa nu ramanem cu mintile goale si negre.
Atunci cand te vei afla intr-o camera cu cincizeci de persoane sa zicem, cincizeci de persoane. Diferite. La o petrecere, serata, orice vrei. Iar tu te simti ca naiba. Ca niciodata. Ai problemele si frustrarile tale. Iti vine sa plangi. Si sa urli. Crede-ma ca nici una dintre cele cincizeci de persoane nu isi va da seama de ceea ce ai. Nimeni nu isi va da seama ca tu te simti rau, ca esti distrus pe dinauntru, ca plangi. N-o sa te bage nimeni in seama. Si n-o sa vina nimeni la tine sa te ia in brate. Sa te linisteasca. Chiar daca ai nevoie de asta. Mai mult ca oricand. Nimeni nu te va ajuta. Nu vreau sa deprim pe nimeni cu asta, serios! Dar mi-am dat seama ca putini au norocul sa fie ajutati atunci cand mai au putin si sunt la pamant. Foarte, foarte putini. Cei mai multi, din pacate, nu vor fi ajutati. Vor pleca in graba de la petrecere, isi vor lua paltonul, se vor duce afara, unde noaptea rece ii va intampina, cruda la fel ca cei cincizeci de oameni, se vor duce acasa si vor plange. Se vor invinovati. Isi vor plange viata, pana cand vor obosi. Si apoi, probabil, vor merge mai departe. Sau cel putin asa sper.
Hai sa vorbim intre noi. Si sa nu ramanem nepasatori atunci cand cineva are probleme. Cand il vedem aproape distrus, plangand. Eu scriu sfaturi aici. Dar as vrea sa le si pot urma. De cate ori incerc sa ajut pe cineva, sau imi dau seama ca o persoana se simte rau, ca e distrus pe interior, as vrea sa ii spun o vorba buna, sa il linistesc cumva. Dar apoi imi dau brusc seama ca nu stiu ce sa ii spun. Nu stiu ce probleme are, si nu stiu cum sa il ajut sa mi se destainuiasca. Nu pot sa fac asta. Nu stiu cum. Poate ca e doar problema mea asta. Poate alti oameni reusesc chiar sa ajute, nu doar sa scrie sfaturi asa cum fac eu. Presupun ca voi ramane doar cu scrisul. As vrea sa fac mai multe. Dar imi dau seama ca nu as putea sa ajut pe nimeni. Abia daca pot sa ma ajut pe mine. Poate ca nici nu am nevoie de ajutor. Poate e doar o inchipuire...
Dar incearca, te rog. Daca nu stii ce sa-i spui unei persoane care e la limita, asa cum nu stiu eu, atunci taci. Nu spune nimic. Asaza-te langa ea. Tine-o de mana. Si mangaie-o. Poate va ajuta asta intr-un fel.
Nu fii indiferent fata de ceilalti. Si invata cate putin din toate. Cineva, intr-o zi, va avea nevoie de tine. De primul ajutor, sau de tehnici care i-ar putea salva viata. Poate suna plictisitor, dar oamenii salveaza oameni.
Trebuie sa stim ce sa facem atunci cand cineva are nevoie de ajutor. Sper ca voi sti.
Imi place sa cred ca si stelele salveaza oameni. Trebuia sa ai macar cateva stele acolo sus, care sa te ajute. Cauta-le. Eu o sa le caut. Si o sa incerc sa vad lucrurile mai pozitiv de acum inainte. Sau cel putin sper.

Conditional-optative

Am vrut sa-ti pun galaxii in ochi
Si flori incununate in par.
Am vrut sa iti aduc zapada pe piele
Si caldura primaverii in inima.
Dar tu toate le-ai uitat... toate.
Apoi galaxiile au explodat
Toate stelele s-au aliniat
In ochii cui ai vrut tu.
Dar acei ochi nu erau ai mei.
Florile le-ai rupt de la capatai,
Voiai altele mai frumoase
Cand eu voiam sa-ti daruiesc simplitatea
Unei zile de mai.
Dar primavara iti displacea,
Si nici florile amarului liliac nu le iubeai.
Eu nu-ti eram de ajuns.
Zapada ai spulberat-o
Si ai prefacut-o in ceva demonic, nedemn de tine.
Singura noaptea ce te mai intelegea.
Spuneai ca ti-a venit timpul.
Ciudata lege, viata.
As fi vrut sa pot s-o inteleg,
Si as fi vrut ca si tu sa o pretuiesti mai mult.
As fi vrut ca destinul nostru sa fie altul.
Dar astea-s doar conditional-optative,
Aruncate la nimereala,
Si ora e tarzie.

Fericirea e un lucru simplu

Ok, nu stiu exact unde va duce postarea asta, poate ca nicaieri, dar astazi as vrea sa vorbesc putin despre mine, cea care sta in spatele cuvintelor, si despre... fericire. Mi-am dat seama cu ceva timp in urma ca fericirea e de fapt un lucru simplu. Nu-ti trebuie haine de firma, sau masini scumpe sau luna de pe cer ca sa fii fericit. N-ai nevoie de astea, omule! Fericirea se consuma si se alcatuieste din lucruri mici, marunte si chiar neinsemnate, dar care pentru cineva pot insemna atat de mult. Fericit te poate face vederea unui tablou frumos, sau cititul unei carti bune, si, doamne, cat ador sa citesc! Imi place sa ascult muzica, sa beau cafea, sa pictez din cand in cand. Ador sa merg la cursurile de teatru, sa stau ore in sir de vorba la telefon cu prietena mea cea mai buna, si ma face atat de fericita atunci cand mama sau sora mea mai mica, ma iau in brate si imi spun ca ma iubesc. Pentru ca asta conteaza. Oamenii care sunt langa tine, oamenii frumosi cu care iti indulcesti viata si destinul, oameni care te pot face fericiti numai intrebandu-te ce faci. Apoi, iubesc Brasovul, si vara, si toamna, cand muntele ia culori aramii; este orasul sufletului meu. Imi place sa visez si sa ma hranesc cu vise uneori, chiar daca sunt doar vise. Cred ca putem sa ne ingaduim sa visam din cand in cand.
Imi plac povestile, si filmele bune, imi place atunci cand vad globurile in brad. Imi place sa privesc stelele, vara, si sa caut pe cer Carul Mare, Sagetatorul, Fecioara. Imi place atunci cand gasesc coasari, si mai ales, zambesc cu toata inima atunci cand zaresc vreo stea cazatoare. Am vazut doar vreo doua pana acum, dar m-au facut foarte fericita.
Imi place ploaia, imi place cand ninge, ador atunci cand plec undeva cu trenul...
Imi place sa vad oamenii zambind, veseli, si mi se pare nedrept atunci cand vad oameni tristi, care plang pe strada sau in metrou, si urla in sinea lor de durere. Am vazut foarte multi..
Zambesc atunci cand o vad pe mama cu ochii ei stralucind, si sunt foarte fericita atunci cand ajung la mare, cand aud valurile si vad orizontul, si parca, intreaga lume. Imi place atunci cand scriu pe blog, si ma bucur pentru ca am sansa si ocazia sa fac ceea ce imi place si ceea ce simt.
Imi place amintirea pe care o am de atunci cand am stat in spital, acum un an jumate... Era luna mai, era soare afara, si eu ieseam doar o data sau de doua ori pe zi din salon, dimineata, dupa mic dejun si injectii, si dupa amiaza, cand soarele mi se parea mai frumos ca niciodata. Stateam in fata intrarii in sectie, ma uitam la curtea spitalului, si la ce e in afara ei, tramvaie, oameni grabiti care nu aruncau nici macar o privire spre cei care eram tintuiti in curtea spitalului, cladiri, masini, multe lucruri ce faceau zgomot. Stateam acolo si priveam rondul din fata intrarii in sectie, care era semanat cu trandafiri roz pal, minunati. In fiecare dimineata, dupa ce imi faceau injectiile, ieseam afara si priveam bobocii de trandafiri roz care ma fermecau. Ii priveam, le mangaiam petalele si ma faceau sa zambesc. Desi eram in spital deja de o saptamana, desi situatia mea nu era una prea buna, trandafirii aceia ma faceau fericita si ma faceau sa zambesc mereu. Ei, si mama mea care nu pleca de langa mine decat vreo doua ore pe zi, si care imi erau alaturi, ma faceau fericita si ma faceau sa fiu puternica. N-am sa uit niciodata acei trandafiri, si incurajarile mamei de atunci, si cum imi spunea ea ca seman cu unul dintre acei boboci de trandafir roz pal, dintr-o dimineata de mai.
Ideea e ca lumea, chiar cu toate lucrurile ei triste, este plina de frumusete si de lucruri bune care abia asteapta sa te faca sa zambesti. E ceva canonic, oniric parca, ceva cast si profan in acelasi timp. Descopera lucrurile astea. Fii fericit din lucrurile marunte. Nu e greu, crede-ma. Zambeste atunci cand vezi marea, bucura-te atunci cand citesti si pur si simplu iubeste viata. E singura pe care o avem.
Fericirea e un lucru simplu, si am realizat ca multe lucruri ma pot face fericita. Ma pot face sa zambesc si sa rad. Si totul e atat de frumos atunci cand radem. Deci haide. Zambeste acum, zambeste maine, zambeste-le oamenilor si razi cu ei. Vom face pe cineva mai fericit.
Sper sa reusim asta. xo'Xo
Mai jos am atasat o fotografie a unei picturi, care, atunci cand am vazut-o, m-a facut instantaneu sa zambesc. Se numeste "Water lilies" si este pictata de Monet.

Insomnie matinala

Nu am somn. E un fel de insomnie cred. M-am trezit acum o ora, am ramas cu ochii in tavan, visand. E aproape de revarsatul zorilor. Cam o ora pana la rasarit. As vrea sa fiu undeva, la mare, sa vad rasaritul soarelui, sa contemplez marea, sa aud valurile spargandu-se de stanci.
Mi-e dor de mine. Simt ca ratacesc in ultima vreme. Nu stiu cum o am s-o scot la capat. Ma afund intr-un labirint tot mai mare. Si nu e labiritul meu. E al altora. Sunt undeva unde eu nu am ce cauta, si nu mai pot sa gasesc iesirea. Ai simit vreodata senzatia aia de sufocare intensa, cand parca tot aerul s-a evaporat, si tot ce poti sa faci e sa te inrosesti la fata si sa tusesti? Ei bine, asa ma simt eu acum. Nu stiu de ce scriu asta, sau cu ce scop, dar cred ca nimeni nu ar trebui sa se justifice in fata nimanui. Asa, si tu, daca ai crezut in ceva, sau crezi, si vrei sa faci un anumit lucru, then do it! Si vorbesc serios. Avem doar o viata, si asta destul de scurta. De ce sa nu facem ceva spectaculos din asta? Fa tot ce iti trece prin cap. Daca simti sa iti saruti colega de banca, fa-o! Daca simti ca meditatoarea ta ar merita o imbratisare, dupa cat se chinuie cu tine, nu ezita s-o faci! Daca vrei sa sari cu parasuta, sau sa iti faci un tatuaj caraghios, fa-o! Why not? Eu asta am de gand sa fac! Sper si vreau sa imi traiesc viata asta cat mai agitat si energic, si sa fac o multime de chestii trasnite. Bine, as mai pastra cateva pentru eventuale vieti posterioare, dupa moarte, in caz ca toate miturile despre reincarnare s-ar adeveri.
Stii, cred ca intotdeauna primul gand, primul impuls e cel mai bun. Urmeaza-l! Si vei avea parte de povesti de spus nepotilor. Nu spun ca intotdeauna o sa iasa ceva bun, sau spectaculos. Pentru ca nu e asa. Nu sunt ipocrita. Cateodata poti sa cazi intr-o groapa asa de adanca, ca iti va lua ani sa te ridici. Deci asta nu e exclus. Dar, stii, e un cuvant, "risc". E un cuvant extraordinar, care exprima multe lucruri. "RiSc". Asuma-ti riscul. Take the chance! Poate chiar va iesi ceva bun din asta.
"In fine, nu mai starui, ci lasa-ma durerii sa ma darui, pan' ce-oi muri." Asta e din Romeo si Julieta. Apropo, daca nu ai citit piesa asta, iti spun ca e geniala, si nu ar trebui sa pierzi sansa de a o citi. In fine, nu ma asculta, poate spun prostii, dar frate, e Romeo si Julieta. Cui nu-i place chestia asta? Te face sa plangi si sa razi in acelasi timp, cam asa ca viata.
Mainile imi devin tot mai reci, in vreme ce scriu cu infrigurare. Afara e o lumina violacee, dar e destul de intuneric inca. As vrea sa fii aici, sa o vezi.
Imi place intunericul. Intunericul ma acopera. In intuneric nimeni nu ma vede, si pot sa stau oricat cu gandurile mele nebune. Asculta-ti si tu gandurile, daca nu ai mai facut-o de mult. Vezi ce mai spun.
Deja se aud tirurile diminetii. Oameni deja treziti. Inimi batand. Guri pufaind nervoase din tigara, sau band cafeaua de la automat. Sunt tiruri care au o destinatie sigura, bilet dus-intors pe la clasa a treia, sunt oameni care le conduc cu un tel, si care au un motiv anume pentru care in fiecare dimineata, ei se trezesc devreme, privesc contururile zorilor, si apoi pleaca la drum, cu o destinatie fixa. Eu ii admir pe oamenii astia. Cred ca toti ar trebui sa-i admiram.
Daca nici tu nu ai somn, citeste asta, si apoi hai sa privim impreuna ivirea zorilor, chiar daca din locuri total diferite.