Fantome si lumini

Capul imi aluneca usor pe umar, apoi pe perna. Somnul ma cauta, dar e un somn dulce. E un somn de placere, nu de nevoie. Trupul mi se linisteste, iese din amortirea continua. Se dilata. Sunt linistita acum si smulg un zambet de pe fata celui care ma priveste din intuneric. Ascultam muzica, apoi bem vin cu fantomele. Vrem sa le chemam inapoi, ne e dor de ele, caci de mult nu ne-au mai vizitat casa. Noi, ca oameni simpli, nu stim sa traim. Nu mai stim sa fim noi. Avem nevoie de adjuvanti puerili, de scheme si de discutii abjecte si lipsite de sens.
Mainile imi sunt aproape scheletice, am slabit iar, odata cu trecerea vremii, odata cu disparitia fantomelor. Dredurile lui sunt nespalate. Noi suntem murdari. Dar suntem linistiti. Am intrat intr-un fel de capsula a timpului, intr-un soi de ambianta verbala si corporala, intr-un soi de anestezie ciudata in care nu ne mai auzim propriile voci, ci doar fragmente din ele. Sunete nedefinite. Grotesti. Auzim in schimb sunetele noastre, ale trupurilor noastre murdare. Sufletele nici nu mai stim cum sunt, sau pe unde s-au pierdut. Stim doar ca e o forta metafizica mai puternica in toata complexitatea ei decat orice altceva ce am simtit vreodata, stim ca forta asta ar putea sa ne determine sa ne deschidem piepturile, la cel mai propriu mod posibil, si apoi sa ne infruptam din inimile noastre, sa ne cinstim cu elixirul lor, in loc de vin.
Nu mi-e rau, nu mi-e nici bine. Nici nu stiu daca-mi pare rau sau daca am constiinta. Nu mi-e dor, nu mi-i nici frica. Dispretul a luat de mult locul fricii. Dar acum parca o liniste profunda pune stapanire pe trupul meu, distrus si acoperit de vechituri, vizitat adesea, sau nu, de creaturi fantasmagorice. Acum parca ochii mi se inchid intr-un soi de pact comun intre pleoape si globul ocular, parca toate venele din organism mi se relaxeaza, respiratia mi se linisteste, inima mi se incetineste. Poate sunt aproape sa mor, dar nu mi-i nici teama, nici dispret nu mai simt. Ci doar liniste.
Incep sa soptesc, sa balmajesc, nici eu nu ma inteleg, ci singura fericire ce o simt acum sunt acei doi ochi ce ma priveau in noaptea aceea, acele doua maini ce imi atingeau tatuajul de pe spate si coapsa dezvelita, acea viata in care eram fiinta umana, trup curat, acele locuri in care mergeam cu mintea, cu inima, acele alei pe care tu ma purtai, tinandu-ma strans de mana.
Nu stiu ce e visul, nu stiu nici ce e moartea, dar presupun ca voi afla, poate intr-o zi de la inceputul primaverii, ori in apropierea Craciunului, cand luminile sarbatorilor imi vor lumina camera ce ar trebui sa fie obscura, ca sa imi pot developa amintirile de-o viata.
Cand m-oi trezi din reverie, puneti-mi melodii frumoase, legati-mi la mana panglica rosie, spuneti-mi ca am murit fecioara. Ma voi bucura si voi zambi atunci. Adorm linistita, cu capul aninat pe-un umar, cu ochii aceia din noaptea aceea urmarindu-ma cu blandete, conducandu-ma spre o lume mai buna, poate.

Slove frivole

Si viata, si moarte. Si destin, si pacate. Si visuri, si lacrimi. Si zile, si nopti. Si pasiuni, si dezamagiri. Si ghiocel, si noroi. Si mare, si seceta. Si drum lung, si scurtatura. Si iubire, dar si ura.
In egala masura, da, sau nu. Frumusete haina ce musca prea infometata din inocenta. Inocenta blajina ce e prea speriata si dispare in neant odata ce un lucru ce ar trebui sa fie frumos, o transforma in ceva vulgar ori grotesc, neplacut privirii, atingerii, mirosului intr-o zi umeda de toamna. E pustiu si totusi naturalismul isi face simtita prezenta inca din zorii zilei. Am scris poeme alcatuite din cuvinte aruncate pe o coala de hartie la intamplare. Am scris cu penita inmuiata in calimara si am pus si pecetea sortii la sfarsitul paginii. Ce o fi, o fi. Si daca o fi sa mor, rau nu-mi pare, caci am facut ce am stiut mai bine. Am scris despre mine. Am iubit. Si iubirea am transmis-o apoi prin scris. Slovele imi stau la capatai in fiecare seara si imi canta un cantec de leagan ce ma alina. Apoi ele imi piaptana parul si visele, imi descurca genele, dimineata ma stropesc cu apa si miresme pe ochi si pe trup, imi fac masaj uneori si ma invelesc cu patura lor in noptile de iarna tarzii si reci. Salul imi acopera apoi capul, ce isi poarta parul scurt acum, individualizat, si stoicismul fiintei in care ma aflu in aceasta viata revine la radacini. E ambiguu, e efemer. E frivol. Slovele sunt frivole si se infrupta din trairi si din pacostea asta de viata. Ma adora, ma zeifica, iar eu la randu-mi le construiesc altare. "Ma rog la ele cum ma rog la mantra."
Si cand mi-i frig ori frica ma descopar tot intr-o continua cautare disperata de eufemism si de sens. Ma doare sufletul cand ma gandesc ca uneori dimineata am nevoie de mai mult decat vointa ori sens ori iubire ca sa ma ridic din asternut, sa las slovele sa petreaca mai departe cu ale lor vise si frivolitate si sa ma nasc din nou si din nou, pentru o alta zi, la nesfarsit.

O stea mi-a vorbit

"Drumul spre Univers e pavat cu stele. Pentru noi."
Cred in iubire. Cred in tine. Cred in noi. Cred ca lumea poate fi infrumusetata si imbracata in iubire numai daca noi ii dam voie sa fie asa. Cred ca acum nu mai sunt confuza. Nici trista ori suparata ca cineva ma iubeste. Cred ca pot sa plang si pot sa rad cu lacrimi in acelasi timp. Cred ca pot sa ma trezesc zambind ori chiar razand. Cred ca viata e un dar. Cred ca oamenii sunt fragili si ca eu, printre ei, sunt doar un graunte de speranta si vise. Cred ca exista oameni frumosi si caraghiosi in acelasi timp, ce iau viata ca pe o joaca. Intr-un fel e bine, sa fii vesel, sa te joci. Doar sa te joci, nu sa ranesti. Cred ca mi-e frica de multe lucruri, si in acelasi timp iubesc multe lucruri. Unii oameni pot fi absurzi in iubire. Unii oameni pot iubi prea mult, altii prea putin. Unii oameni isi pot iubi cafeaua de dimineata, altii isi pot iubi florile inflorite la balconul de la etajul 6 intr-o primavara, altii isi iubesc amintirile, altii parintii, altii iubesc cerul si stelele, altii iubesc iubirea. Pura. Goala. Dezvelita de secrete. Iubirea ca un copil, ori iubirea ca un adolescent in prima sa noapte de dragoste. Unii iubesc eternitatea, altii iubesc clipa, momentul.
E atat de imbatatoare senzatia pe care o simt acum. Senzatia ca sunt vie. Ca traiesc. Ca pot sa rad in nestire si sa ma bucur. Ca pot sa ascult ce muzica vreau, si sa dansez la metrou. Ca pot sa inspir si sa expir aerul cu atata pofta si sete. Plamanii mei erau hamesiti. La fel si trupul meu. La fel si sufletul meu calator. Calatoreste in tot Universul si se bucura. Sufletul meu asculta muzica si se joaca noaptea cu patura colorata ce inveleste trupul. Sufletul meu citeste si povesteste apoi celorlalte suflete ce a citit, ce a inteles, ce l-a impresionat. Sufletul meu rade mult si vrea sa presare rasete peste tot. Sufletul meu are nevoie de alte suflete cu care sa rada. Sufletul meu e nebun si jucaus, sufletul meu se joaca cu frunzele de toamna si alearga prin parcuri, sufletul meu bea cafea si priveste cerul dimineata. Sufletul meu priveste cerul de vara noaptea, si se uita la stele si le numara pe degetele ca un copil mic, apoi incearca sa creeze el constelatii. El spune ca de celelalte s-a plictisit, vrea altele noi. Sufletul meu e egoist si impaciuitor, la fel de bizar cum el e si inocent si ofensiv in acelasi timp. Sufletul meu duce doruri, insa nu prea stie sa isi ceara iertare.
Sufletul meu cunoaste si frigul, si caldura. Acum ii e cald si bine. Asa mi-a soptit el intr-o noapte. Sufletul meu doreste cunoastere in necunoscut.
Vreau sa ma imbrac cu bataile unei aripi de fluture. Vreau ca inima mea sa bata in acelasi timp cu aripile fluturelui. Vreau sa mai vad o data lumea de acolo de sus, sus, intr-o seara de vara ce inca traieste, e vie, la fel cum sunt si eu. Vreau ca vantul sa imi ravaseasca suvitele, exact ca atunci. Vreau sa vad lumea in culori pastelate cand mi-s ochii obositi, si vreau s-o vad in culori tari cand sunt indragostita si ochii-mi stralucesc. Vreau ca ochii sufletului meu sa vada clar si departe in lume, in oameni.
Oamenii au nevoie de iubire, de povesti, de magic, de miracol, de fabulos, de libertate. Oamenii au nevoie de extreme, au nevoie de nou, de experimente, de risc si de liniste in acelasi timp. Asa stii ca esti viu, si nu doar ca respiri. Fiintele fragile numite oameni au nevoie de apusuri si rasarituri la mare sau de pe cele mai inalte varfuri pe care pot sa le atinga. Oamenii au nevoie de ploaie si de atingerea vantului de primavara, si de cea a frunzelor de toamna. Oamenii au nevoie de singuratate si de frumusete. Nu stiu unde va duce asta, unde va duce viata, probabil ca nu are sfarsit. Si continua, si continua, si danseaza in etern ori in neant, unde se va juca cu frunze de toamna ori cu fulgi de zapada.

fRiCi

Am un pachetel cu frici in buzunarul din spate al blugilor. L-am scris si impachetat frumos cu adresa "Nicaieri si oriunde", apoi l-am asezat sau indesat, nici nu-mi aduc aminte, in buzunarul de la spate al blugilor, in metrou. O sa-l port cu mine in fiecare zi de acum incolo, pana cand nu imi va mai fi frica, pana cand imi voi lua inima in dinti si voi lasa fricile sa iasa din pachetelul frumos pregatit si sa ma inunde, sa ma patrunda, sa ma caute si sa ma gaseasca, iar eu sa le primesc cu un zambet pe buze, sa ma simt eliberata astfel. Am scris pachetelul pentru mine, pentru o alta eu dintr-un alt univers paralel in care poate nu imi va mai fi frica, in care poate voi fi libera si eliberata de tot in aceeasi fraza atat de frumoasa si scurta pe care eu o consider pur si simplu viata din care fac parte. Sa fii liber si sa iti asumi lucrul asta, ei, e si asta o virtute. Sa poti sa ai curajul sa te asezi dintr-o data, sa iei un loc in spatiu, intr-un colt al tau, si de acolo doar sa privesti lumea. Fara sa incerci sa o intelegi, nici ea sa nu incerce sa te inteleaga pe tine. Si sa va priviti, sa va descoperiti doar prin priviri, ca doi indragostiti la prima intalnire. Sa fii timid si tu, si lumea din jurul tau. Sa ai rabdare cu ea, si ea la randul ei sa aiba rabdare cu tine.
E un risc sa iti asumi faptul ca esti liber. De atunci inseamna ca esti pe cont propriu. Pe cont propriu, singur pe un drum lung cu sens unic, fara scurtaturi sau fara cai de intoarcere. Esti singur, inconjurat doar de fricile tale, de emotiile tale, de complexele tale atat de frumoase, de haosul si nonsensul tau. Cu totii suntem in cautare de sens. Cati dintre noi il gasesc cu adevarat, asta e inca o nebuloasa, nu sta nimeni sa faca statistici despre asta. Tu singur trebuie sa iti gasesti sensul. Sa te vindeci. Sa pornesti la drum. Sa iti asumi alegerile, sa te asumi pe tine, ca persoana, ca individ unic si atat de frumos, atat de complex.
Am pornit la drum si imi port fricile cu mine, in buzunarul de la spate al blugilor uzati de atata ratacire. Nu vor fugi de acolo, ma vor astepta pe mine sa fac primul pas. Ma vor astepta sa le descopar si sa le infrunt probabil. Vreau sa ma simt libera de toate astea, si cred ca si ele vor sa se elibereze de mine. Ne insotim impreuna la drum, ne intovarasim, ramane sa vedem ce sau cine va ramane, pe cine vor ingropa stelele la final.
Dincolo de aceasta poarta se afla fricile tale. Alegi sa le cunosti sau alegi sa le tii inchise acolo, pentru cine stie cat timp, poate pentru o eternitate.

Piruete in noapte

Noi vom fi cei mai buni. Tu ma vei tine in brate pana ce nu va mai fi nimic si nimicul  si totul, deopotriva,  vom fi noi. Va fi vesnic. Vom dansa in lumina stelelor.
Hai să dansăm
Şi să facem piruete împreună;
Să ne învârtim pe axa timpului,
Să o sfidăm.
Prologul vietii unui om incepe in momentul zero, momentul esential, momentul in care acesta se naste. Din acel ceas o alta viata noua e aruncata in valtoarea vietii, din acest moment exista inca o fiinta pe pamant ce are de indeplinit un destin. Poti sa-i spui soarta, ori noroc, ori liber arbitru, insa cu totii venim cu un scop in lumea asta. Niciunul dintre noi nu traieste degeaba. Nu se poate. Nimic nu e degeaba, nimic nu e la intamplare. Insa trebuie sa fim constienti ca timpul nu asteapta pe nimeni.
Din momentul in care venim in aceasta lume si pana in momentul in care trecem in nefiinta, si apoi, cine stie in ce altceva, avem un destin de implinit, vom avea atat de multe legaturi cu atat de multi oameni ce vor lasa, fiecare dintre ei, amprente. Ceva din atingerea sufletului lor, va trece inocenta in sufletul nostru. Va ramane acolo, ca o dovada a eternitatii.
Norocul sau ghinionul nostru este acela ca nu traim singuri. Nu suntem singuri pe pamantul asta, in spatiul asta, in destinul asta si in viata asta. Intotdeauna va exista cineva intr-un colt de lume sau de destin cu care sa iti imparti putinul tau timp atat de pretios.
Apoi, tin sa cred ca intotdeauna ma vor astepta si intelege paginile de jurnal, acele frumoase file ce par ca sunt acolo numai pentru mine. Ador sa-mi inunde sufletul placerea si revelatia pe care scrisul mi-o ofera si stau si ma gandesc ca fara amintiri oamenii sunt nimic. Ar trebui sa avem grija sa traim frumos, sa ne realizam idealurile fara a calca peste alte destine, si, la urma, sa facem orice ne sta in putinta ca sa nu plecam din lumea asta singuri. In orice ceas putem sa fim singuri, dar numai in acela nu. Numai in acel moment nu avem voie sa fim singuri. Atunci nu, o, nu!
Si mai e ceva. Ai grija, pui de om, sa nu ramai fara amintiri. Nu pleca din lumea asta fara amintiri, caci, Doamne, cine nu stie ca oamenii sunt nimic fara amintiri, memorii, povesti? Ele sunt bagajul cu care plecam din aceasta lume, doar o mana de amintiri, doar o gentuta plina cu memorii si povesti adunate intr-o viata de om. Doar atat, si nimic mai mult.
Sunt atatea lucruri ce ne inspira. Scrisul si arta ma inspira pe mine si vreau sa ajung la momentul in care voi putea trai prin asta. Respiri ceea ce iubesti, in ceea ce crezi.
Sa faci piruete in noapte, pe axa vietii si a timpului, sa le sfidezi dar sa nu incerci sa le pacalesti, sa traiesti si sa fii frumos.

Evadare

Vreau sa ma culc cu stele in ochi si sa ma trezesc cu soare in picioare. Visez cu ochii deschisi printre slove, vise si amintiri si traiesc. Emotii din prezent, iubire din viitor. Ma bucur de rasul altora, ma uit la iubirea altora, incerc sa le aud bataile inimii, emotiile, ma uit zambind cum oamenii isi lasa capul pe spate, inchid ochii pentru cateva clipe doar ale lor, neimpartite cu nimeni altcineva, si fredoneaza cele cateva versuri stiute doar de ei. Ma uit la zambetele lor, la cat de colorati si fericiti pot fi unii oameni, si cum pot dansa caraghios spre infinit, ca intr-o parabola a vietii si a mortii cunoscuta doar de initiati, oameni ce pot fi fericiti cu putin, impartind mancarea intre ei, dozele de apa tonica cu gust usor amarui, si cate o tigara rulata mai bine sau mai prost in mana, cu firicele de tutun atarnand pe la capat. Fluierat, tobe, acorduri de chitara, o imagine printata de pe net cu un rasarit, fum inecacios de tigara parfumata, file intoarse de carti, arhitectura gotica imbinata cu cea romana, pe care incercam sa le ghicim, cu toate elementele lor ce creeaza un ansamblu mai mult decat real, imbratisari, zambete, saluturi spuse pe fuga sau din acelea ce dureaza trei ani, asa cum zice-se ca si dragostea dureaza doar trei ani. Un fel de miscare browniana ce te impinge spre nemurire, din toate partile corpului pe ritmurile muzicii prea bine stiute, tenesi rupti si mult prea purtati, coapse pe jumatate goale, picioare cu pielea uscata si... atat. Si atat, nimic mai mult. Imi las capul pe spate, privesc cerul... ma simt mai libera ca niciodata. Inchid ochii, incep sa imi misc capul, cu parul acoperindu-mi fata, totul e senin si clar in mintea mea, chiar daca din afara totul pare un haos fara usa de iesire. Totul e un haos in lumea asta. Par colorat in sapte culori, cu sapte carari, codite ce nu sunt egale, lasate pe spate, si... atat. In rest toata lumea sa creada ce vrea. Lasa-ma sa cred in ceea ce vreau eu si lasa-ma sa gasesc fericirea in ce vreau eu. Numai atat. August cu gust amarui sau august cu gust de iubire. Depinde de perceptii, depinde in ce crezi. Fericirea ori iubirea poate avea exact ce gust vrei tu sa aiba. Razi mult si iubeste si mai mult. Fii fericit exact in masura in care crezi tu ca esti fericit. Exact in masura in care tu crezi ca ai atins fericirea. Si atat. In rest, lasa totul sa fie exact asa cum trebuie. Lasa-te sa fii infinit. Lasa necuprinsul sa te cuprinda. Lasa-te sa visezi si sa devii nemuritor in felul tau muritor.

Da-mi o floarea soarelui la malul marii

Da-mi o floarea soarelui la malul marii. Si un sarut la un rasarit. Da-mi parfumul tau sa il port cu mine. Si lasa-mi si ceva iubire, sa-mi ajunga cat pentru tot anul si sa ma incalzeasca intr-o zi de iarna.
Invaluieste-ma in poeme si atingeri tandre, si iarta-mi iubirea daca te vrea prea mult. Sufletele noastre au facut deja dragoste, pe ascuns, inainte ca noi sa stim. Parsivele de ele. Trupurile sunt mai cuminti, ne mai asculta inca. Dar poti imblanzi un suflet zbuciumat, ce sare peste valuri si peste raze de soare doar ca sa ajunga la tine, la sufletul tau, sa-i ofere o imbratisare, iar tu, o floarea soarelui?
Voi avea grija de ea, promit. Stii ca sunt neglijenta cu mine uneori, dar cu ea voi fi mai atenta ca niciodata. O voi pune in apa, si voi avea grija sa nu se simta singura in vaza aceea prafuita. Voi vorbi cu ea in fiecare zi, o voi intreba ce mai face, o voi pune la o fereastra sa-i fie si ei cald, sau poate chiar o voi lua pe plaja cu mine, si o voi adaposti sub o umbreluta de cocktail in timp ce noi ne pierdem iubirea printre valuri.
Apoi, cand s-o ofili, voi juca "Ma iubeste, nu ma iubeste" cu ea. Sper ca petalele sa-mi ajute norocul. De nu, las' ca n-are nimic, doar nu in asta consta iubirea ta. Sau da? Oricum ar fi, voi pastra petalele uscate, le voi aduna pe toate in cartea ta preferata ori le voi pune intr-o cutie parfumata cu iz de iasomie. O voi pastra si imi voi aduce aminte. Aceste lucruri nu se uita. De vrei sa nu te uit, sa nu uit de noi, sa nu ne uitam, da-mi un vis si un zambet, apoi un sarut si o floarea soarelui la malul marii. Imi va fi de ajuns. Ce e o floare in lumea asta? Tot ceea ce poate sufletul nostru deveni mai frumos. Hai sa fim explozii de frumos. Se spune "intr-o femeie sa nu arunci cu nimic, nici macar cu o floare". Ei uite, eu spun sa arunci in mine cu o mie de flori si ganduri bune, si sa-mi lasi amintiri, mai mult decat orice. Suntem tineri si asa copii, cu totii, cei care iubim. Pastrez si acum acea floarea soarelui galbena pe care sufletul tau a daruit-o sufletului meu, candva, la tarm de mare albastra.

Reconsiderarea refacerii timpului

M-am vindecat singura. De mine, prin mine. Simt ca sunt mai bine ca niciodata si pare ca soarele nu are alta treaba decat sa rasara in fiecare dimineata si sa ma faca pe mine sa zambesc. Nu lipseste in nicio dimineata.
M-am vindecat singura. De rani vechi, ciudate, ce inca continuau sa sangereze, de regrete, de amagiri, de amintiri,  de mici vise neimplinite dar care acum nu mai au nicio importanta, de cicatrici ce acum au forma si mirosul unor petale, de neincredere, de teama, de dor. M-am vindecat de dorul de fantome, de trecut, de neant, iar acum mai simt doar intepatorul iz al florilor uscate presate parca intr-un alt timp, intr-o capsula a timpului trecut, dus de mult... de mult.
M-am vindecat singura. Ochii nu imi mai sunt uscati de plans, gura nu imi mai e amortita, mintea nu imi mai e amortita, ma simt mai vie ca niciodata si carnea straluceste parca si ea odata cu sufletul.
Dor imi va fi mereu. De orice am trait si m-a facut fericita, imi va fi dor de oamenii pe care i-am cunoscut odata. Dar nu voi mai trai cu el. Nu voi mai lasa dorul sa imi fure sufletul, trepidatiile inimii, murmurul soaptelor. Voi trai cu mine. Ca un suflet unic, ca un tot unitar, care face parte dintr-un mai mare tot, care in final ajunge sa se numeasca generic si fara de repros, "Univers". Ma voi accepta. Odata ce asta se va intampla, totul va veni de la sine, iar Universul ma va accepta si el, ma va primi in familia lui.
Voi sta afara in fiecare seara de august pana ce stelele vor rasari, rand pe rand, pana ce greierii vor incepe a canta, pana cand luna va straluci si ma va imbratisa in praf de cristale dulci cu miros de ananas, pentru ca asa imi place si da, totul e posibil atunci cand crezi. Pana si luna poate avea miros de ananas.
Multe s-au schimbat. Acum nu ma mai sperii cand vad o broasca. Natura face parte din mine acum. Astepta doar ca eu s-o inteleg si s-o accept. Imi place ca racoarea sa ma inconjoare in serile de vara petrecute pe veranda casei. Intotdeauna imi va fi dor de ea. Si de cateii ce stau mai jos cu doua trepte de veranda, si de avioanele ce trec pe deasupra casei si eclipseaza pentru cateva momente cantecul greierilor, si de sunetele ce se aud din departare, hamaieli ale vreunor caini suparati, claxoane, masini cu motor puternic al caror detinatori tin sa isi arate caii putere prin apropiere, cupluri ce trec pe strada, al caror pasi nu se aud, in timp ce isi poarta trupurile la magazinul din colt, pentru tigari, probabil. De copacii presarati prin gradina, de bradul mare, secular pare-mi-se, din curtea vecinului, de mirosul asta de natura statica, moarta, amortita, pe care numai serile de vara tarzii il pot reda, dar in acelasi timp de vibratiile pe care ele le produc, de energiile aliniate, de sufletele reincarnate, de mintile pornite la drumul regasirii.
Cineva a spus odata: "Cand intri pe scena, trebuie sa fii la fel ca pastila efervescenta ce fasaie odata ce e aruncata in apa, pana se consuma toata si apoi nu mai e... nimic." La fel ca acea pastila, ce isi consuma toata energia si resursele pana dispare, la fel trebuie sa fim noi cand intram pe scena vietii. Cand suntem aruncati in ea. Trebuie sa dam tot din noi, pana in momentul in care disparem. Nu trebuie sa pastram nimic. Hai sa nu fim egoisti. Hai sa nu avem o viata ratata. Hai sa dam tot ce e mai bun din noi, vietii, sa ne consumam toti, sa fim agitati si energici si dornici de viata, sa facem lucruri bune, sa fim fericiti cu noi insine si cu ceilalti, hai sa ne consumam pana la final, sa nu ramana nicio particica nedescoperita, nedescompusa, pana cand timpul ne cheama si ne aduce inapoi in culisele de unde am pornit de fapt, la inceput. De unde am fost aruncati. Nu trebuie decat sa vedem. Sa simtim. Sa descoperim.
Cateodata ma simt chiar norocoasa. Ajung intr-un moment din viata in care sunt linistita si pare ca Universul ma accepta, ca totul meu devine parte dintr-un tot mai mare, mai special.
Dar cred ca niciodata nu vor fi destule stele. Destule stele pe care sufletul meu sa le devoreze. Sau poate sufletul e orb si vede prea putine. Acum.
Racoarea devine prea racoroasa. Plec. Ma ascund in faldurile vietii. Si ma consum. Pana la ultima picatura. Pana voi fi chemata din nou in culise. Si atunci voi zambi, caci actul meu se va fi terminat deja.
M-am vindecat singura. Stingeti luminile, vreau sa vad mai multe stele!

Fericirea nu are defecte

Azi am vazut un baiat. Eram in metrou, un oarecare calator, cand deodata l-am vazut. Parea un baiat obisnuit, de varsta mea, poate cu vreo doi ani mai mare, care isi insotea tatal. Amandoi pareau atat de normali, dar apoi am observat cum viata nu foarte ingaduitoare isi lasase ceva amprente pe ei. Baiatul era atat de alb, cu niste cearcane vizibile si totusi cu sclipiri in privire, imbracat tot in negru, cu parul destul de lung negru prins in coc la spate, destul de slab, si tinandu-se cu o mana de bara din metrou, iar cu cealalta sustinandu-i bratul tatalui sau. Mana cu care se tinea de bara era atat de scheletica incat nu parea a fi cea a unui tanar, iar apoi mai erau si acele urme, acele cicatrici de la niste trecute taieturi, atat de proeminente si intr-un numar atat de mare, vrand parca in batjocura sa brazdeze cat mai adanc pielea baiatului. Parca voiau sa isi rada de el. Dar el nu parea sa le observe si nici sa il deranjeze. Ba chiar cred ca era impacat cu ele, si nici nu le dadea atentie, tatal lui in clipa aceea fiind cel mai important. Cel putin asa parea, pentru el. Nu observasem un detaliu important. Tatal lui tinea atarnat de brat un bat lung, alb, stralucitor. Mi-am ridicat ochii incet si m-am uitat la el, i-am cercetat privirea. Nu era complet goala, dar nici sanatoasa nu mai era. Dar tanarul baiat parea sa nu remarce nici asta. El era atent la statiile strabatute de metrou, si preocupat de ajungerea la destinatie, avea grija de tatal sau si era atent la ce ii spunea, i-a oferit bratul atat de grijuliu cand niste scaune s-au eliberat si a fost atent ca tatal lui sa se aseze incet, cu grija; il tinea de brat, ii zambea, chiar daca acesta nu putea sa ii vada zambetul, ii mangaia fata si ii strangea mana. Tatal, desi nu isi putea vedea baiatul, ii putea simti prezenta, mirosul, forma mainii, si ii putea auzi de asemenea glasul.
M-am mai uitat o vreme la ei, apoi a trebuit sa cobor. Am tinut minte ca sunt niste oameni speciali si puternici. Cel putin mie asta mi-au inspirat. In clipa aceea, cand ei erau impreuna, nimic nu mai conta. Se vedea ca se iubeau foarte mult. Nu conta faptul ca tatul lui nu il poate vedea pe el, fiul, nu conta ca baiatul era obosit, avea cicatrici pe maini, si cearcane sub ochi, nu conta nici lumea ce se uita contrariata la ei, nu conta nimic. Ei erau impreuna. Tata si fiu. Oricat de ciudati ori frumosi ar fi fost. Oricat de fericiti ori ingandurati, oricat de iubitori sau nepasatori, ei in clipa aceea erau impreuna. Aveau grija unul de altul, erau acolo, petrecand un timp atat de pretios impreuna.
Oamenii manifesta iubire si au nevoie de ea oriunde s-ar afla si in orice situatie s-ar gasi. Iar acei doi barbati pareau sa se bucure atat de mult de compania si iubirea celuilalt, tata si fiu, incat toate celelalte lucruri, defecte, dizabilitati, oameni ce se holbau, toate disparusera in clipa aia, cand ei erau fericiti.
Ei, in acel moment, intruchipau fericirea.

Baiatul care avea un fluture pe frunte

Lumina lunii ma inconjoara intr-un cadru atat de romantic si metaforic in acest moment condensat in timp, in acest spatiu oniric aproape. Ma face sa ma gandesc la el, la baiatul care avea un fluture pe frunte, pe care pare ca l-am cunoscut acum o viata, insa e ceva doar prea recent pentru a fi etern, si doar prea sincer pentru a fi efemer. E doar bataia unei aripi de fluture. Care poate cauza o tornada, sau poate sa condenseze timpul intr-o axa nemarginita.
Natura a facut ca noi sa ajungem impreuna, pe acea banca dintr-un alt timp, in acel parc, cu acei copaci, si acele zambete, toate creand un fel de bucla temporala unde lucrurile si toata lumea s-a oprit pentru o vreme, indeajuns de indelungata si totusi prea scurta, pentru ca noi sa ajungem sa vorbim, ca doi astri de mult pierduti dar niciodata regasiti, o vreme infinita in care un fluture la infinit ratacitor a gasit mangaiere in bucla noastra de timp.
Era un fluture obisnuit, dar unic in felul in care soarele ii facea aripile sa para translucide, in felul in care polenul de pe ele se distingea in straturi fine. Culori tari, culori simbolice, portocaliu si negru, foc si moarte, dorinta si rezervare in acelasi timp, toate adunate intr-o singura pereche de aripi norocoase. Iar ele au zburat spre noi. Intai, fluturasul s-a asezat pe genunchiul meu, acoperit de fusta colorata, dar doar pentru o clipa, cat eu sa nu-l observ. Insa el l-a remarcat. Apoi, fluturele translucid a reaparut odihnindu-si aripile pe mana lui, pentru cateva clipe bune, ca amandoi sa avem ocazia sa il admiram. Amandoi privind o aceeasi fiinta, un acelasi tot. Culorile tari, vii, ale fluturelui constrastau cu pielea izbitor de alba a baiatului, ce in curand nu avea sa mai fie un baiat normal. Avea sa se transforme in momentul in care fiinta aceea venita parca dintr-un alt univers atat de pur, a aterizat chiar pe fruntea lui. El se uita in sus, incercand sa ii distinga forma. Mi-a spus ca il gadila cu piciorusele. I-am spus sa il lase, era prea frumos. Iar eu m-am uitat la el, iar el s-a uitat spre fluture, iar fluturele s-a uitat spre noi, deschizandu-si si inchizandu-si aripile intr-un vals atat de mundan al naturii, iar bucla s-a spart, banca devenind iar o simpla banca, copacii simpli copaci, dar noi nu mai eram la fel, si mai ales el, ce intr-o singura bataie de aripi ale unui fluture devenise brusc si neasteptat baiatul care avea un fluture pe cap. Asa l-am cunoscut, intr-adevar, pe unicul baiat al caror fluturi nu erau in stomac, ci pe frunte, al carui zambet nu se impresura de aparente, ci doar de adevaruri, si asa am cunoscut natura, in cea mai pura forma a ei, impletita cu figura indulcita a oamenilor, imblanzita doar de atingerea de vara a unui fluture.

Vansii falsi

Tipa asta poarta un tricou pe care scrie "Ramones". Tocmai s-a urcat in autobuz, si pot pune pariu ca habar n-are ce trupa e aia, de unde sa o mai si asculte. Apoi, in picioare are niste Vansi falsi, pot sa-i recunosc mai usor decat o recunosc pe mama pentru ca si eu am avut exact la fel, doi ani la rand, in liceu, cate doua perechi pe an. Una cu imprimeu, si una intr-o singura culoare. Cea din primul an a fost bordo, dar anul urmator indrazneala mea a luat proportii si am ales unii de culoare galben neon. Asta ca sa fiu sigura ca ma zaresc masinile noaptea, inca de la vreo 10 km departare. De ce aveam Vansi falsi? Pai e simplu. O pereche de Vansi adevarati, autentici, luati chiar din magazinul lor, din cel mai tare mall din oras, costa in jur de 400 de lei. De unde atata? 400 de lei era numai bursa mea de merit, copil destept, deh, pe o luna. Dintre care 400 de lei pe o singura luna, se duceau pe mancarea pentru camin, ca na aia de la cantina avea toate tipurile de par pe care le puteai dori, caiete, pixuri, ca mai trebuia sa si scriem la ore, si alea din banca ramase de anul trecut nu mai mergeau ale naibii... Apoi, unde mai pui meditatia la franceza ce ma ustura de vedeam stele verzi si parca nici nu retineam nimic, cand singurul meu gand era ca iar ii intind hoascei aleia batrane de profa o bancnota de 50 lei. Uneori mai aveam norocul de a i-o da rupta la un colt, nu ca asta ar fi schimbat ceva. Miracolul vietii era daca din aia 400 de lei imi mai ramaneau vreo 20 de film, dar asta se intampla atat de rar incat si uitam pe unde se face intrarea in cinema. Asa ca, vreau sa fie clar ca nu aveam Vansi originali nu pentru ca as fi fost vreo zgarcita ci pentru simplul fapt ca singurii pe care mi-i permiteam erau aia la vreo 40-45 de lei luati de pe site-uri cine stie de unde gasite, unde mai pui ca ma durea mana cand trebuia sa-i inmanez curierului si taxa de transport, 9 afurisiti de lei. De unde aveam doua perechi? Pai una in primul semestru, cealalta in al doilea semestru. Si nici nu aveam sansa de a-i purta alternati, pentru ca pana sa-mi cumpar a doua pereche, prima era deja rupta, decolorata, sau cu un siret lipsa, saraca trecuse prin toate ploile de toamna si indurase si zapezile, incat perechea pe care mi-o luam in martie, cand incepea semestrul doi, era prea fericita, si intr-o asa stare buna ca o purtam si toata vacanta de vara care urma.
Asa ca asta era povestea cu Vansii mei falsi purtati in liceu, poveste de care uitasem pana in clipa in care a aparut fata asta care habar n-are de Ramones, dar poarta tricou cu ei, lucru ce eu nu-l aveam, e adevarat. Eu purtam cu Rolling Stones pe atunci. Acum ea isi poarta Vansii cu imprimeu, cred ca are acelasi sistem pe care il aveam si eu, si daca am dreptate, o vei vedea cu acesti Vansi pana in septembrie, cand isi va lua o pereche intr-o singura culoare, ca na, sunt mai practici iarna. Asta daca nu pui la socoteala picioarele inghetate si degeraturile. De multe ori ii purtam si fara sosete. 

~pamflet~ 

Libertate ambigua, oximoron

Incepu sa traverseze gara cu pasi agale si domoli. Nu trebuia sa se grabeasca. Ii placea sa se plimbe singura in aceasta dupa amiaza, astfel ca incepuse sa traverseze gara in cautarea unui loc unde ar fi putut sa isi bea cafeaua luata de la automat. Inconjura gara de vreo doua ori, negasind niciun loc in care ar fi putut sa stea, se gandi chiar sa intre in sala de asteptare dar acolo erau prea multi batrani ce nu auzisera inca vocea ce anunta ca trenul va pleca curand. Dar ea nu avea sa astepte niciun tren. Nu pleca nicaieri. Era doar o alta zi in care alesese sa isi petreaca dupa amiaza in aglomeratia garii orasului. Oamenii nu o speriau, ii placea agitatia si ii placea acest du-te vino al oamenilor ocupati sau dimpotriva, al celor care aveau timp de calatorii atat de frumoase. Ii placea sa ii vada pe toti cu bagaje, urmarind tabela de afisaj ce se putea schimba din clipa in clipa, alergand dupa trenuri ori stand la taclale cu tigara-n gura pe peron, ii placea sa vada cum oamenii aveau, fiecare, un anume scop.
In final gasi o masa afara ce era langa un restaurant si considera ca ar fi un loc potrivit, atat timp cat altceva care s-o incante mai mult nu gasise. Se aseza, cu cafeaua si sacosa textila in fata, isi scoase telefonul si se apuca sa scrie. O relaxa acest lucru. Era tot ceea ce isi putea dori. Ii placea sa scrie in timp ce pe fundal se auzea vocea feminina ce anunta mersul trenurilor, ii placea sa vada cum se schimba afisajele pe tabela, ii placea sa se uite la ceas si sa stie cate minute mai sunt pana pleaca trenul spre mare, ori cat timp mai e pana soseste trenul de la Craiova. O incanta sa vada zborul inocent al porumbeilor ce treceau pe deasupra tavanurilor restaurantelor sau chioscurilor, oprindu-se exact in locul in care ora de plecare a unui tren nu ar mai fi fost vizibila. Ii placea sa auda rumoarea si zgomotul constant, placut, al sutelor de pasi grabiti, al rotilor de la trollere alunecand pe podeaua rece a garii, ii placea sunetul claxonului asurzitor al trenului ce ajungea in gara sau al celui care pleca spre destinatii necunoscute.
Un minut si trenul spre Constanta va pleca. Mi-am terminat cafeaua. Pornesc spre peronul ce gazduieste trenul arhiplin, ma uit la el cum porneste spre destinatia lui in lumina soarelui de vara al dupa amiezii, iar apoi ma indrept agale spre linia 1 ce ma va duce inapoi la iesirea din gara. Ultima gura de cafea. Ultima gura de viata din ziua asta. Porumbeii si-au facut curaj si au inaintat spre restaurant. Plec, pana ce nu va sosi alt tren.

Sperante nu-mi apar in vise

Ma deprima cadrul asta atat de anost. Melodiile sunt aceleasi in fiecare zi. Toate luminile astea ma orbesc. Imi tremura mainile, nu pot sa-mi adun gandurile. Poate ca literele astea nu sunt menite pentru mine.
Vreau sa scriu, dar n-as sti nici intr-o viata ce vreau sa astern pe hartie. Am inceput sa privesc prin oameni, si nu la ei efectiv. Nu stiu ce s-a intamplat. Poate ca noi nu vom sti niciodata cu adevarat ce se intampla cu noi. Pana si cerul a devenit anost in ultima vreme. M-am saturat de el. Si poate ca si el s-a saturat sa ne priveasca pe noi. Poate ca si el s-a plictisit. Doamne, nici nu mai stiu de cand nu am mai ras, cu adevarat. Sper ca nu sunt doar zambete fara esenta. Poate ca si oamenii privesc prin tine. Poate ca nu s-a uitat nimeni niciodata cu adevarat la tine. Ce faci in clipa in care te privesti in oglinda si nu te mai recunosti pe tine insuti?
Si aerul a devenit atat de plictisitor, parca nu mai exista niciun iz de viata adevarata, de emotie. Daca lumea ar ramane fara emotii, doamne, nu stiu ce s-ar intampla atunci. Ma sperie uneori sclipirile pe care le vad in ochii unora. Dar visul meu nu e terminat. Unii oameni sunt atat de frumosi, ii voi cauta doar pe aceia. Poate ni se vor alatura si altii. Ma sperie viitorul. Dar pe cine nu sperie, nu? Mi-e frica, nu stiu, poate de faptul ca nu voi avea destul timp. Sau mi-e teama ca nu voi da atentie lucrurilor cu adevarat importante din viata mea, sau persoanelor, si ca voi fi prea ocupata cu lucrurile prea putin importante. Cum sa fac diferenta? Cum sa-mi dau seama? Si care e alegerea corecta? Sunt atatea lucruri, atatea emotii care parca vor sa ne inghita, sa ne acapareze de la o vreme, asa cred. Sunt speriata, dar poate ca asa si trebuie sa fie.
Deocamdata caut raspunsuri. Cine stie, poate le voi cauta toata viata. Ce lucru amuzant, paradox si oximoron in acelasi timp, viata asta.
Sperante nu-mi apar in vise.

Caligrafie nocturna

Scriu aceasta postare in dimineata asta atat de friguroasa pare-se, pentru a redescoperi o arta veche si atat de frumoasa, arta scrisului frumos, arta caligrafiei. Eu m-am indragostit de caligrafie acum putin timp, intr-o noapte, si pur si simplu te transpune intr-o lume in care totul arata mai frumos, asa cred. Am reusit si eu sa scriu ceva, desi sunt departe de esenta.
Scrisul este cea mai importanta forma de comunicare interumana, si din scris se naste arta asta atat de frumoasa, ce captiveaza, pur si simplu.
Ia deci un toc si o calimara si lucrurile se vor tese de la sine, cuvintele vor aparea pe hartie si vor parea desprinse din caietele vreunei printese victoriene de mult disparute.
xo'Xo

Exceptia care intareste regula

Aici e chestia ce ne diferentiaza in final. Bunatatea si lucrurile pe care le facem si spunem. Azi mi-am dat seama ca nu voi renunta, oricat de greu ar fi sa-i fac pe ceilalti sa vada binele, oricat de criticata as fi si judecata pentru actiunile mele. Scriu pentru cine vrea sa citeasca, si ajut pe cine vrea sa fie ajutat. Asta e simplu.
Oamenii critica si spun lucruri urate in momente in care nu te astepti, in momente in care tu te simti bine cu tine, tu te placi si crezi ca esti mult mai bun acum fata de cum erai inainte. Dar partea urata a lucrului asta e ca unele persoane nu vor fi capabile sa vada asta la tine, vor considera ca ceva s-a schimbat in fiinta ta, dar intr-un mod pe care ei nu il pot intelege. Fireste, ce nu intelegem avem tendinta proasta sa judecam. Mi s-a intamplat asta, atunci cand am vrut sa fac ceva bun si am crezut ca este cel mai bun lucru pe care l-as fi putut face in clipa respectiva. Am fost judecata si luata in ras. Mici lacrimi s-au adunat in colturile ochilor mei, apoi am ajuns acasa, am plans catva timp doar de nervi cred pentru ca nu mi se pare normal sa fii judecat pentru ceva in care tu crezi si care pe tine te face fericit. Insa apoi, stergandu-mi lacrimile, am realizat un lucru. Si acela ca nu voi renunta. Imi dau seama ca asta e abia inceputul a tot ce urmeaza. Intotdeauna vor exista oameni ce ne vor critica si oameni ce ne vor admira si respecta in tot ceea ce vom face.
Despre asta e vorba, despre asta scriu. Dar azi nu este numai scris, nu sunt numai niste cuvinte anonime, ci este o decizie pe care cu totii ar trebui sa o luam la un moment dat. Este o alegere. Aleg sa fiu eu, aleg sa fiu fericita si sa ma simt bine in pielea mea fara a fi constransa de prejudecati, aleg ceea ce ma face fericita, aleg sa fac bine atunci cand pot, si, Doamne, atat de mult vreau sa devin un om bun, si sa nu observ criticile pe care le voi mai incasa de acum inainte. Imi doresc sa aduc un zambet pe fetele oamenilor, in orice situatie, in orice loc. Cred ca poti spune o vorba buna si poti darui o privire calduroasa oriunde te-ai afla si oricui. Despre asta e vorba. Asa ca aleg sa nu-mi pese de criticile celorlalti, care nu pot intelege bucuria de a face bine, nu pot intelege ca pe mine asta ma face fericita. Asa ca nu voi lua in considerare, si voi merge deocamdata pe drumul pe care am pornit. Aleg sa cred in mine, si nu in ceilalti. Nu voi renunta la ceea ce cred doar pentru spusele celorlalti. Si voi fi bine, asigurandu-ma ca si ceilalti sunt bine, oricat de putin ar insemna acest bine.
Voi fi o exceptie si voi iesi din tiparele "societatii" noastre cele mai alese. Fii, frate, si tu o exceptie!

Lampioane pe un cer intunecat

Timpul e atat de nebun si ce e amuzant e ca nu ne dam seama cand trece. Si nici nu stim daca a existat vreodata sau daca exista. E ceva. Nu ne dam seama ca ceilalti au imbatranit sau ca noi am crescut iar aripile noastre sunt gata de zbor acum. E un sentiment asa ciudat si totusi e un sentiment care ma face sa zambesc atat de sincer, gandindu-ma ca asa numitul timp nebun care a trecut nu a fost in zadar.
Apoi vine o vreme cand trebuie sa renuntam la noi, pentru a da celorlalti. Cica tot ce primim, trebuie sa dam inapoi la randul nostru. Eu n-as spune chiar tot, pentru ca unele secrete ale vietii e mai bine sa le stii doar tu, dar apoi cred ca e acea senzatie ce iti strapunge pieptul atunci cand faci pe cineva sa zambeasca, atunci cand ai grija de persoanele dragi care candva, intr-un alt timp ce pare asa indepartat, au avut si ele grija de tine.
Tu esti acum tot ceea ce esti si reprezinti datorita persoanelor care au trecut prin viata ta. Ele te formeaza.
Unii poate ca sunt doar calatori cu un bilet de o zi, altii poate vor fi pasageri fideli ce intotdeauna vor alege calatoria vietii tale. Cu totii lasam urme in vietile celor prin care trecem. Unele sunt importante, urme si cicatrici care nu se vor vindeca sau sterge vreodata, altele sunt doar urme in nisip pe care urmatorul flux le va sterge. E alegerea noastra ce fel de urme vom lasa. Dar cu totii suntem datori. Intotdeauna, asa cred.
Lanseaza un lampion in viata cuiva. Aprinde o lumina intr-un cer intunecat. Nu e asa de greu, e ceva ce cu totii cred ca am putea sa daruim celorlalti. Un lampion incarcat de sperante si vise.

Calator de cursa lunga

Rotile trenului gonesc furioase pe sinele ce sclipesc in lumina soarelui de dimineata. Se aude cate un suierat din cand in cand. Un fluierat nervos, un scartait de roata pe sinele vechi, care au dus atatea povesti, atatea trenuri de-a lungul timpului. In zare se vede o padure, apoi un camp deschis, pe care ma straduiesc sa il cuprind cu privirea, verde, verde. Din cand in cand se strecoara fasii maronii de pamant, abia arate. Contrastul apare peste tot. Chiar si aici. Trenul multicolor si vechi de doar cativa ani, campul verde alternat cu pamantul inca umed de roua diminetii, copacii, siluetele fabricilor ce se disting departe, in zare, liniile de inalta tensiune, cerul senin, fara pata, soarele ce straluceste si ma inconjoara deja prin geamul vagonului, si, in final, sinele si trenul nostru. O multime de contraste. Din cand in cand, apare in zare un camp galben, cu mici plante al caror nume nu-l cunosc, dar care impresioneaza prin necunoscutul lor. Aproximativ doua ore pana la Brasov. Desi, cu toate astea, mi-ar placea sa nu ii stiu destinatia. Sa merg, sa calatoresc, fara o destinatie anume, apoi, sa vad unde ajung. Un calator de cursa lunga.
In tren, la fel, o multime de contraste. Dimineata se anunta promitatoare. Vagonul e intesat de lume, iar un aer vag de fericire si relaxare pluteste si inconjoara imprejurimile. Calatorii sunt de toate varstele, atat de diferiti si de frumosi cu totii. In jurul meu vad adunati, antrenand conversatii, ascultand muzica, mancand ori doar pierdandu-se in mirajul unei dimineti de primavara ce se desfasoara dincolo de sticla geamului, tineri, adulti, batrani, copii vorbareti ce se agata de hainele mamei, cupluri sau doar calatori singuri, scriind mesaje pline de dragoste persoanelor dragi ce ii asteapta intr-o gara sau alta. Cu totii sunt imbracati lejer sau mai elegant, colorat ori in culori neutre, menite sa nu atraga atentia, cu bagaje multe sau doar o geanta de mana, cu inele ori fara, piercinguri sau nu, tatuaje sau piele curata. Pe unii ii vad zambind uitandu-se la ecranul telefonului, altii zambesc uitandu-se pe geam, vazand un loc cunoscut sau asteptand misterul. Unii incing jocuri de carti, altii initiaza discutii elaborate pe teme de altfel importante ce cu siguranta vor dura pana la sfarsitul calatoriei, batrani si tineri tinandu-se de mana, controlori agitati batand fiecare vagon in parte, straini facand cunostinta si discutand pe teme banale ca vremea sa treaca mai repede. Dar, sincer, eu nu vreau sa treaca. Timpul e perfect exact asa cum este, cu toate ciudateniile lui, cu toti strainii lui, cu toate destinatiile lui, si toate contrastele. Toti acesti calatori sunt atat de colorati si de complecsi in sinea lor. 
Acum pe cer au inceput sa apara franturi de nori firavi, iar destinatia mea e inca departe; ma voi lasa dusa de mirajul acestei dimineti si acestor campuri, de culoarea si exotismul calatorilor cu destinatii atat de diferite si de speciale.

Scapa de masti

Sa iesi din neant. Sa iesi din anonimat. Sa indraznesti sa te afirmi. Sa risti. Totul e un risc. Trebuie doar sa ai curajul sa ti-l asumi. Trebuie doar sa ai incredere in tine, si sa tii minte ca niciodata nu vei mai fi atat de tanar si de plin de viata asa cum esti in acest moment. Chiar acum, in aceasta etapa a vietii tale in care te afli.
Indrazneste sa risti, sa lupti pentru ceea ce crezi, pentru ceea ce iti place tie, pentru acel lucru care te face fericit. Nu stiu daca sunt putine sau multe lucrurile care ne pot face fericiti, insa stiu ca trebuie sa permitem vietii si sa ne permitem noua insine sa ne facem fericiti. Sunt lucruri care pur si simplu ne pot schimba viziunea, modul de a privi lucrurile, care pot face lumea in ochii nostri sa para altfel, sa para mai frumoasa.  
Imi doresc sa ies din aceasta lume plina de rutina in care traim, imi doresc sa am curajul sa risc, imi doresc sa ies din inchisoarea oglinzii in care ma aflu. Nu stiu catre cine privesc. Oglinda e indreptata spre mine, spre sinele meu, dar nu stiu de fapt ce sau pe cine privesc. Probabil trebuie sa mai caut, probabil m-am pierdut. Imi doresc sa caut atat de mult in acest destin, sa scotocesc prin toate colturile lui, sa ma lovesc de toate valurile care vor veni, imi doresc sa ma caut, si intr-un final, dupa un lung drum, sa gasesc ceea ce cautam, infinitul, supremul, pe mine insami. Nu vreau sa gasesc repede, nu vreau ca totul sa se termine, vreau sa ma descopar si sa descopar viata dinaintea mea in toata profunzimea ei, sa am pofta aceea de viata si de vointa, de faptul efectiv de a vrea, a face, incat sa ma caut tot timpul, sa ma reinventez, sa gasesc cea mai buna versiune. Acea versiune care m-ar putea face fericita.
Indrazneste sa te cauti pe tine insuti, si sa iesi din oglinda in care te afli, sa scapi de mastile pe care le porti. Te vei lovi de pereti, si te vei taia in cioburile infinite si zgomotoase, dar in final va merita, pentru ca Doamne, ai avut curajul sa privesti inspre tine insuti, ai riscat pentru a te descoperi.

Un ceas, o copila roscata

Aceeasi poveste nemuritoare ce isi deapana ariile sale muzicale deasupra patului in care copila zace, ascultand-o. E aceeasi poveste auzita si spusa de atatea si atatea ori. E un lucru deja obisnuit in casa de turta dulce a copilei, decorata cu margarete la tocurile ferestrelor, si cu garofite ce imbraca cadrul usii. In fiecare seara, copila, ascunsa sub paturi, cu ochii visatori si reci pe geam, uitandu-se dupa vreo speranta ce ar aparea de sub zapezi, ea asculta pioasa cantecul doicii ce imbraca sinistrul in obisnuit, si nemuritorul in muritor. E acelasi cantec ca de fiecare data, aceeasi melodie chinuitor de frumoasa, aceleasi versuri datatoare de viata, ce aveau menirea de a insufleti biata fata cu parul ca amurgul de aprins, ce asculta si ingana cu acelasi glas aproape stins in fiecare seara.
Doica stie si se roaga, puterile o lasa pe biata fata culcata de acum, caci ora e tarzie. Doar o clipa mai spera sa-l revada pe el apoi asteapta ceasul in care sa plece. Asteapta sa plece din lumea asta, caci viata de care avea nevoie si-a trait-o, si copila nu regreta nimic. Cum ar putea cineva sa regrete o viata traita-n pustiu si singuratate? Un paradox, asa cred. Viata nu e menita a fi singura. Ea trebuie intovarasita cu alti oameni, si astfel o fac mai frumoasa, o fac sa aiba sens.
Astfel, ascultand in acea seara pentru ultima data acel cantec stravechi, copila cu casa de turta dulce, se duse. Doica ei singura a plans-o, iar pe cel ce il astepta nu l-a mai revazut.
Suspina, suspina, suspina... Cantecul suspina si sopteste. Iar copila nu mai exista. Decat prin povestea nemuritoare ce isi deapana ariile muzicale seara de seara. Tonalitati diferite, si armonii nemaiauzite. Asa se recunostea copila pe sine. Nu astepta intelegere, ci doar voia sa gaseasca pacea. A gasit-o, seri la rand, pe cand zacea in pat, cu flori la capatai, inganand vechea poveste.
Am s-o caut si eu seri la rand, la fel ca acea copila ce a trait candva si care a plecat de mult...

Oh, sakura...

E atat de sumbru tabloul culorilor neutre ce se creeaza acum in mintea mea. Gasesc note si nuante noi in fiecare zi, pe care nu le-am mai intalnit pana acum.
E atat de necunoscut peisajul inimii mele, ca si eu ma minunez cand il vad. Ma sperie, imi da fiori. Nu cunosc aceste lucruri.
E atat de vaga amintirea, si totusi o am mereu aici, in suflet.
E atat de trist decorul, si tot mai tristi sunt ei, iubitii.
E atat de macabra panza pe care se contureaza acum, fir cu fir de amagiri, sperante si vise neimplinite, viata ce s-a dus tocmai. Dusa e ea oare?
Ma inspaimant cand ma gandesc la tot ce am trait pana acum. Trebuie sa fie ceva ce inca n-am trait. Ceva ce soarta inca n-a avut ocazia sa-mi arate.
Atat de pline de cainta mi-s privirile acum. Altadata, ar fi sagetat venin si dor de razbunare prin irisul verde aprins. Unii spun ca e albastru. Nici eu nu mai stiu.
Simt ca o sa-mi pierd mintile in curand. Sau ele ma vor pierde pe mine. Sau poate sunt deja pierduta.
Atat de fragede sunt florile de cires - sakura, acum, incat mi-e teama sa le ating, am impresia ca se vor rupe si spulbera in neant, chiar la cea mai mica atingere. Dar mireasma lor e atat de dulce si patimasa. Natura s-a indragostit de ea, pot simti asta.
Incerc sa le imit rozul pal si inocent, punandu-mi pulbere pe obraz. Nu reusesc. Ele sunt atat de sincere si fara vina. Nu ca mine, si obrazul meu ponegrit.
Si atat de dulce e acum zborul porumbeilor, si atat de armonios. Le aud bataile ritmice ale aripilor, si ma intreb unde se duc ei oare?
Dar pe mine oare unde ma vor purta aripile soartei, valtorile vietii? Unde, o, unde?
Ma uit la cer si imi spun: Daca ei pot zbura, mici neputinciosi ai vietii, cu oasele lor pline de aer, atunci si eu pot zbura. Si voi preschimba panza sumbra a amintirilor, cu tesatura neterminata inca, a vietii. O voi atinge cu petale de trandafir regal, si imi va fi patura, acoperamant, atunci cand viata va fi dusa. Dar deocamdata, nu. Astept, astept, mai am de asteptat... oh, sakura, sper sa astept cat mai mult.

Tablou de vise

Stateam jos pe pamant, si priveam drept in ochii tai. Niciodata nu mi-a fost teama sa te privesc in ochi. Pentru ca intotdeauna mi-a placut arta.
Azi am vazut arta. Era atat de frumos si de special. Atat de diferit. Frumos inseamna diferit. Asta nu va fi o postare foarte lunga ori elaborata, dar vreau sa cunoasteti prin micul meu blog, o artista atat de talentata. Nu o cunosc, nu stiu cine e, dar i-am vazut tablourile. Am stiut imediat ca este talentata si ca ii ador munca pe care o face. Este ceva genial, pur si simplu. Vreau sa promovez frumusetea, astfel, va arat picturile atat de frumoase si de originale a unei artiste ce este abia la inceput de drum. Sau poate nu, n-am de unde sa stiu. Dar este absolut necesar sa ii vedeti picturile. E arta. E frumos. Lasati un comentariu cu cea care v-a placut cel mai mult, daca vreti.

Si hai sa recunoastem ca un adevarat artist nu are nevoie de un nume special ori de faima, nu trebuie sa stii cine e, sau cum arata, conteaza sa iti transmita ceva prin arta pe care o face. Tie ce iti transmite?
xoXo
Numele ei este A.A. Dinita.

Copil al Universului

Copil al Universului, copil al stelelor. Tie iti scriu acum. Nu-ti fie frica de lumea ce abia se desfasoara in jurul tau.
Ai un univers in ochii tai verzi, esti atat de frumos, ai o frumusete aparte, casta, de papusa. Esti atat de destept, desi nu recunosti tot timpul, pentru ca esti modest si prea timid. N-ar trebui sa fii. Reprezinti si emani atata complexitate. In vorbe, in gesturi, in privirile pline de inteles si cunoastere pe care mi le adresezi.
Ai spus ca esti copilul stelelor. Tu glumeai. Dar eu stiam ca aveai dreptate. Erai special. Si atat de frumos in toata complexitatea si haosul fiintei tale. Stiai atat de multe, desi parea ca nu faci nimic pentru a descoperi lucrurile. Tu aveai metodele tale. Si faceai numai ce voiai. Asta am observat-o inca din prima clipa in care te-am cunoscut.
Reprezentai multe lucruri contradictorii si pline de sens, sau nu, in acelasi trup, in aceeasi minte, in acelasi suflet. Spuneai totul cu nonsalanta, si lasai o urma de nepasare in toate vorbele tale. Erai detasat. Si prea prins in lumea ta de copil al stelelor. Ele te-au faurit si te-au brodat asa de frumos cum esti acum, apoi te-au lasat printre noi, muritori.
Ti-au lasat insa un praf de stele in par, ca sa te deosebesti. Dar tu nu aveai nevoie de asta, sclipirile ochilor tai erau de ajuns. Si tot ceea ce gandeai, si tot ceea ce spuneai. Sau poate eram eu prea mica, si nu te intelegeam.
Copil al Universului, copil al stelelor.
"Daca te holbezi prea mult in abis, si abisul se va holba la tine."
Asta mi-ai spus tu, intr-o seara de primavara, citandu-l pe Nietzsche. Pentru tine era o bagatela, nimic important, doar ceva ce citisei. Pentru mine era o adevarata revelatie. Nu mai auzisem asa ceva pana atunci. Te admiram, cred.
Sa mergi tot timpul cu capul sus, si sa ai grija pe unde te poarta picioarele, copil al stelelor. Sunt sigura ca ele sunt mandre de tine. Si, cand te vei intoarce intr-o buna zi la ele, acasa, sa nu ma uiti, si presara-mi de acolo, pe crestet, putin praf de stele. Atat vreau. Sa ma simt si eu copilul stelelor. Asa cum ai fost tu, intotdeauna.

Vreme curge...

Ce vraja ma cuprinde acum
Cand tu esti langa mine,
Iar albastrul nemarginit al cerului
Ne cuprinde intr-o materna imbratisare,
Ca si mai inainte.
Noi suntem aceiasi, neschimbati.
Poate doar vremurile se schimba,
Sau poate ca nici ele...

Asculta melodia asta, te rog.
https://youtu.be/1nP3XB7hrFo

Toutefois

Toutefois, toutefois...
Si totusi? Si ce daca?
Si totusi, ce rost mai are sa ne ascundem? De ce sa ne prefacem? De ce sa disimulam in continuare spunand ca viata e o bagatela, ceva efemer si lipsit de sens? De ce sa nu dam cartile pe fata? Hai sa spunem sincer si fara tagada, fara clipa de ezitare, ca viata e frumoasa.
Am zile in care totul pare venit din alta lume, atat de frumos si de sincer, atat de viu si de efervescent, mai ceva ca o pastila pe care o arunci in apa si incepe sa bolboroseasca, ridicand aburi parfumati. Despre cele urate n-am sa vorbesc. Dar daca totul ar fi o minciuna? Vai, mon Dieu, nici nu indraznesc sa cred, ar spune unii. Dar daca toate astea nu ar avea pic de adevar? Daca noi de fapt vedem doar ceea ce vrem sa vedem? Ar trebui sa invatam sa privim in profunzime, sa vedem dincolo de ceea ce ne este prezentat, caci lucrurile prezentabile sunt deja prea plictisitoare. Trecute de vreme, demodate.
Nu vreau ceva prezentabil. Niciodata nu am vrut. Pentru ca nici viata nu e prezentabila. E de-a dreptul mizerabila, si totusi atat de frumoasa. E un paradox pe care probabil ca nu il voi intelege vreodata. Cine intelege? Ce ingeri malitiosi vor intelege vreodata ca viata de fapt e un haos. Noi suntem un haos. Si prin noi ma refer la toti oamenii care s-au nascut, au trait si au murit vreodata pe acest pamant. Haosul e frumos. Misteriosul si necunoscutul sunt si ele frumoase. Uratul poate deveni superb. Trebuie doar sa crezi si sa vezi in profunzime. Sa asculti. Sa mirosi. Sa gusti. Sa palpezi. Sa iti folosesti toate simturile ca sa intelegi cu adevarat. Degeaba ai toate aceste simturi, daca te folosesti doar de unele, si pe celelalte le neglijezi. Degeaba mirosi, daca nu gusti. Degeaba asculti ploaia, daca nu indraznesti sa o atingi. Degeaba asculti muzica, daca nu incepi sa dansezi. Toate acestea sunt nonsensuri. Noi suntem nonsensuri.
Toutefois, toutefois...
Si totusi, hai sa ne recompunem, sa acceptam ca suntem doar oameni, un haos atat de frumos si de primitiv, hai sa recunoastem ca viata e un ceva frumos, nepretuit, si sa nu mai fim sceptici si superficiali. Viata poate fi oricum, dar nu urata. Mon Dieu, nu urata! In rest, poti sa-i spui cum vrei.
Si doar ca sa nu uiti, daruieste candva, cuiva, o lalea alba, te rog.

Peisajul asta e parca venit din alta lume, asa cred.

Nufarul de cristal

Culege te rog un trandafir,
Dar nu mi-l da mie.
Pune-mi spinii lui in palma, in schimb.
Apoi, alege cu grija petalele
Rozalii sau albe, cum iti plac,
Si acopera-mi sanul stang cu ele,
Acolo unde inca mai bate inima mea.
Ai grija sa nu te ranesti cand vei rupe spinii,
Dar cu mine te rog nu fii bun
Nu vreau asta. Nu vreau bunatate din mila.
Inroseste cu vin petalele puse sub forma de vesmant.
Apoi amesteca vinul cu sangele meu din palma.
Da-mi sa beau, sau vom bea impreuna, de vrei.
Nu e nimic nou pentru tine, sa ma ranesti, apoi sa te hranesti cu rodul raului facut.
E ceva normal, cred.
Dupa ce vom bea, ia te rog o lalea si mangaie-ma cu ea.
Parfumeaza-mi trupul inert cu izul florilor de mai, de april, or de februarie.
Poti sa iei zambile sa mi le pui la capatai,
Or un nufar. Un nufar de cristal.
Dragul meu, acum te-as ruga sa fii bun si bland,
Sa ma iubesti pentru o ultima oara.
Sa-mi aduci ultimul omagiu,
Sa iei stele si sa le prefaci bratara fermecata
Pentru incheietura mea ranita.
Inchide-ma apoi in somnul cel de veci.
Lasa-ma te rog sa fiu aproape de stele, de cer.
Nu in mizerul pamant, stii prea bine ca ar fi ceva prea crud.
Lasa-ma sa-ti spun iubite inca o data.
Apoi lasa-ma sa zbor la cer, sa-mi revad caminul de unde am venit.
Ma voi ruga, atat sa stii.
Si esti iertat.
Sa iei aminte dragule,
Ca vantul sa nu-mi poarte amintirea prea departe.

Sa vezi frumosul

Cred ca atunci cand te astepti cel mai putin frumosul se petrece. Si fericirea vine de unde nu te astepti. De unde nici nu gandul nu gandesti.
Azi am primit o lalea. O lalea alba, frumoasa, o lalea cu o poveste. O poveste amuzanta si frumoasa despre oameni, arta, despre fericirea in cele mai neasteptate locuri. Poate pare utopie, dar credeti-ma, e adevarat. Si tocmai asta face totul sa fie atat de frumos. Poate ca doar atunci cand ai sufletul deschis pentru frumos, poate doar atunci il poti intelege cu adevarat. Poate doar atunci poti vedea cu adevarat frumusetea oamenilor, hazardul in care sase fete sunt in acelasi vagon de metrou, fiecare cu cate o lalea alba in mana, de la aceeasi persoana frumoasa care le-a facut o bucurie si le-a adus un zambet pe buze atunci cand se asteptau mai putin. Mie mi se pare pur si simplu frumos. Pur si simplu viata, fericire, zambete. Caci despre asta e viata. Despre o lalea alba primita intr-o dimineata destul de friguroasa, intr-un autobuz. Apoi, despre intalnirea in metrou cu alte cateva fete cu zambetul pe buze la fel ca si mine, bucurandu-se ca niste copii de o simpla lalea alba primita in autobuz. Este un lucru mic, infim poate pentru lumea asta mare in care traim, dar este atat de frumos, te face sa zambesti, iti face pielea de gaina si te face sa razi si sa tremuri de bucurie gandidu-te ca mai exista oameni care sa ofere cu zambetul pe buze flori. E ceva ce ma impresioneaza, si care imi arata partea atat de frumoasa a oamenilor. O latura pe care cu totii o putem avea, si o putem arata, prin mici gesturi ca acesta.
Azi am primit o lalea. Eram in autobuz, destul de infrigurata si nervoasa ca intarziam la cursul de teatru, ascultand muzica la maxim. Nimic bun sau frumos nu putea sa se intample. Cel putin asta gandeam. Si ceva frumos s-a intamplat. De la o statie oarecare, s-a urcat o femeie salutandu-l pe sofer cu un zambet mare pe buze. O femeie simpla, imbracata modest, cu un cos impresionant de lalele albe. Deodata o vad ca se plimba prin tot autobuzul si imparte in stanga si in dreapta lalele si zambete. Mi-a facut ziua mai buna chestia asta, jur. E atat de simplu sa faci pe cineva sa zambeasca. O simpla floare le-a facut pe niste fete sa zambeasca si sa se bucure. Lalele albe. Hai sa fie asta un simbol. Si data viitoare cand vreti sa faceti pe cineva sa zambeasca pur si simplu daruiti-i o lalea alba. Si un zambet. Daca este persoana potrivita, va intelege. Si se va bucura.
Gaseste pe cineva potrivit caruia sa-i oferi o lalea alba, te rog. Nu stiu de ce, dar acea doamna atat de frumoasa la suflet a considerat ca eu as fi persoana potrivita pentru a primi o lalea alba. Sunt sigura ca s-ar bucura daca ar afla ca cineva a scris despre bucuria cu care ea impartea acele lalele. Nici nu va imaginati cu cata bucurie facea asta. Nu stiu daca va afla vreodata despre asta, dar, in semn de multumire pentru acea doamna, eu am scris despre ea, si impart la randul meu lalele albe. Si zambete. Exact cum a facut ea in dimineata asta. Impart aceste lalele cu toti oamenii care sunt dispusi sa citeasca aceasta poveste. Prin cuvinte. Prin aceste randuri. Este o poveste despre oameni frumosi, despre momente ce trebuie pretuite, despre conexiunile atat de superbe si spontane care se pot crea intre oameni. Laleaua alba daruita in dimineata aceasta a creat o conexiune intre mine si toate persoanele care au primit si ele o lalea, odata cu mine. E incredibil ce se poate crea dintr-un simplu gest.
Din acest moment, alaturi de floarea de colt, laleaua va fi un simbol pentru mine. Si nu voi uita zambetele ce au aparut pe chipul acelor fete atunci cand doamna le-a daruit lalele. Si nici bucuria femeii cand a facut asta. Incearca sa vezi frumosul.
Oamenii sunt simpli in esenta lor. Asta trebuie sa intelegem. Iar oamenii potriviti pot fi cu adevarat fericiti din cele mai neinsemnate lucruri.

O sticluta de parfum

Si asa poate incepe o poveste de iubire. Atunci cand te machiezi in graba in autobuz, si vrei sa te dai cu parfum, scoti sticluta mica si draguta plina de esenta, si deodata, buf. Se pune o frana mai puternica, iar o sticluta rotunda zboara prin aer, de prin ultimele randuri, aterizand la usa din mijloc, pe jos. Nu s-a spart, Doamne ajuta! Un baiat nepasator aparent, imbracat in trening si cu casti mari pe cap vede toata scena, se apleaca incetisor, apuca sticluta cu o mana tremurand putin si nesigura si se intoarce catre randurile din spate sa vada cine e posesoarea grabita si neparfumata inca a sticlutei. Apoi se aude o voce. Un scaun de la geam. O draguta cam pe la 25 - 26 de ani, bruneta, machiata abundent, dar totusi elegant, spune "Al meu e" cu un suras pe buze, incredintata ca parfumul i-a fost salvat. Mai fericita ca niciodata. Intinde mana ferm, baiatul se uita la ea, mi se pare ca ii surade si el, urca scarile pana la randul ei, si ii intinde sticluta buclucasa. Fata o ia, spune un "Multumesc" cu toata gura, zambind pentru a doua oara. Apoi o vad cum isi aplica elegant un puf de parfum pe lobul urechii drepte, si unul pe incheietura. Un miros dulceag de bujor invaluie autobuzul. Baiatul se uita cu coada ochiului, stangaci, la ea, in timp ce ea indeasa inapoi sticluta in poseta, zambind pentru a treia oara, de data asta pentru ea, vadit recunoscatoare pentru norocul pe care l-a avut. Sticluta nu se sparsese, un baiat nu chiar uratel i-o inapoiase, iar ea isi terminase machiajul si parfumarea exact la timp. Telefonul suna. E al ei, bineinteles. Raspunde cu un glas melodios si spune "Buna iubitule! ... Da, da, mai am putin si ajung. ... Da, apoi mergem la ai mei. Ok. Mi-ai luat flori? O, doamne, cat de dragut poti fi! Nu stiam. Ok, dar mai bine nu-mi spuneai. Trebuia sa fie o surpriza. Bine, bine. Dar sa stii ca si eu am ceva pentru tine... Nu, nu-ti spun acum, o sa vezi cand ajung. Ok. Bine, hai lasa-ma vorbim atunci. Glumesc, bine hai pa, te iubesc." Inchide telefonul cu un clic, apoi se uita pe geam visatoare.
Asa poate incepe o poveste de iubire. Sau asta am crezut la inceput. S-a dovedit ca nu era asa. Trei surasuri blande si o sticluta de parfum zburata pe podeaua autobuzului se pare ca nu au fost de ajuns. Pentru ca ea avea deja un iubit, bineinteles, cum se putea o fata ca ea sa fie singura, si parea ca e foarte indragostita din el, din felul in care ii vorbise. Parea. Nu poti sa stii niciodata. Asa ca ea a continuat sa se uite pe geam, nerabdatoare sa ajunga la destinatie si sa isi vada iubitul, cu siguranta, iar el a ramas ingandurat, aparent nepasator, cu mainile in buzunarele groase, ascultand muzica de la casti. Presupun ca povestea de iubire incepuse si se terminase deja, in mai putin de zece minute. Ce chestie e viata asta.

https://youtu.be/TXRCGKFCH-0

Manifest: iu-bi-re.

Manifest iubire. In tot ceea ce fac. Manifest iubire. Atunci cand ma plimb, cand vorbesc, cand simt. Manifest iubire. In tot ceea ce fac. Si chiar si atunci cand plang, o fac din iubire.
Sunt om. Manifest si arat mii de sentimente. Dar cel mai mult manifest iubire. Atunci cand citesc sau scriu, atunci cand ma trezesc si cand adorm, si ma gandesc la infinitul lumii. As putea sa strang tot infinitul intr-un manunchi, si l-as preface in zambile. Cate una pentru fiecare. As strange toata amaraciunea lumii intr-o clipa inefabila pe care apoi as arunca-o inapoi, in neant, in veacurile lumii trecute, de unde a venit.
As scrijeli pe cer numele tuturor persoanelor pe care le-am iubit. Si le-as jertfi bucati din mine fiecaruia. As atarna de numele fiecaruia o lacramioara, ce nu s-ar ofili niciodata. Si as pleca sa caut alt cer pe care sa-mi scrijelesc iubirea pe care o manifest. Ar fi frumos sa stiu ca nu e totul in zadar. Ar fi frumos sa stiu ca totul va fi bine, nu? Si ar fi frumos sa stiu ca oamenii pe care ii iubesc stiu asta. Stiu acest fapt neimportant de important ce face parte din viata mea si a lor. Si as vrea sa cant. Sa cant cate-n luna si-n stele, pana ce as ramane fara glas. Apoi m-as resemna, si mi-as dona celelalte sapte vieti ce imi vor fi ramas. Pentru ca voi trai si dupa moarte. Istoria mea va ramane scrijelita intr-un petic de cer, dar nu va fi rostita cu voce tare niciodata. M-as rusina probabil de toata iubirea pe care o manifest. Desi, o, Doamne, n-as vrea nicicand sa se intample acest lucru. Ar trebui sa fiu mandra. Si demna de ceea ce am reusit. Ar trebui sa las deoparte intregul amalgam de sentimente, pastrand, in final, iubirea.
iu-bi-rea. Si atat. E tot ce as avea nevoie.
Zambilele vor fi puse la pastrat, intre filele nebunatice ale unei carti, iar lacramioarele vor dainui si ele atarnate de scrijeliturile mele caraghioase. Si ultima dorinta ar fi sa zambesc. Si, pentru o secunda neinsemnata, toata lumea asta infinita sa zambeasca. Atat. Apoi m-as duce. M-as reintoarce in veacurile lumii, si probabil as ramane acolo, visand. Sau voi continua, luand-o de la capat intr-o alta lume la fel de infinita ca cea din care tocmai as pleca, manifestand si in aceasta, iubire.

Carpe Diem, sau un Zambet

Carpe diem! E printre primele proverbe latinesti pe care le invatam in generala, si mai apoi la liceu, alaturi de Nihil sine Deo! si alte cateva pe care sincera sa fiu nu mi le aduc aminte acum, nu le-am dat prea mare atentie.

Carpe diem. Inseamna "Traieste clipa!" Frumos proverb, nu? Si chiar folositor daca stam sa ne gandim. Poate ar trebui sa reflectam mai mult la acest lucru, la aceste doua cuvinte, si macar putin din viata noastra sa o traim dupa acest proverb, sa ne lasam destinele sa fie dictate. Sa traim clipa. Sa ne bucuram de toate micile placeri pe care ni le ofera viata. Faptul ca acum stau in pat, cu laptopul deschis pe genunchi, impreuna cu sora mea si pisica batrana din casa, ascultand Ed Sheeran si scriind pe blog, ei bine acesta este un moment. Un moment ce merita trait, de care ma bucur. Un moment de pace, liniste si caldura dupa care sufletul meu tanjea de atata timp. Si vreau sa fie inteles un lucru: nu numai trupul nostru are nevoie de odihna. Ci chiar mai mult, sufletul nostru are nevoie de odihna, de pace, de momente in care sa se relaxeze. 

Trupul prea putin conteaza. Oamenii, in momentele cele mai grele ale vietii lor, nu au nevoie de trupuri bine tonifiate sau de manichiuri perfecte, ori tricepsi bine conturati. Cand cineva e la pamant nu are nevoie de toate astea. Cred cu tarie ca in aceste momente oamenii au nevoie de suflete. Au nevoie de suflete calde, primitoare, in care sa zaca pana ce razboaiele lor vor trece. Au nevoie de inimi. Inimi care sa bata si pentru ei, atunci cand ale lor sunt mult prea vlaguite, si nu vor mai putea sa pompeze viata in continuare. In acele momente este nevoie de suflete si de inimi. Hai sa ne hranim sufletele si inimile cu lucruri calde si bune, ca mai tarziu sa putem hrani si incalzi alte suflete, racite de vreme.

Hai sa nu ne refuzam lucrurile frumoase care ne pot face fericiti. Hai sa nu fugim de noi. Hai sa ne ingaduim sa traim clipa, oricat de cliseic sau latinesc ar suna. Pentru ca la sfarsitul zilei, sau chiar la sfarsitul afurisitei de vieti, momentele astea traite vor conta. Or, daca noi nu ne ingaduim sa traim, ce ne vom aminti la sfarsitul vietii, sau ce ne va face sa adormim zambind la sfarsitul zilei. 

Mi-am ingaduit sa traiesc momentul, si am dansat salsa. Asta m-a facut sa adorm zambind, si cu siguranta peste ani imi voi aminti si ma voi gandi "oau ce tare a fost, as vrea sa mai dansez salsa si acum", si voi zambi. Voi zambi, frate, e atat de simplu sa faci asta. Dar stii ce e mai greu? Sa-i facem pe altii sa zambeasca, mai ales cand sufletele lor sunt reci si prea adanc ranite, din pacate. 

Deci, Carpe Diem!
Imi place poza asta. E o usa, o poarta, poate fi orice vrei sa vezi.
Zambesc acum. Zambeste si tu, te rog.

Zi de februarie

Astazi e o noua zi. Astazi e frumos afara, dupa mult, mult timp. M-am trezit devreme, si pentru prima data dupa multa vreme simt ca sunt gata sa traiesc. Simt ca am chef sa fac multe lucruri, sa fiu activa, nu doar sa vegetez sau sa imi duc rutina asa cum fac in fiecare zi. In ultima vreme am avut impresia ca viata imi trecea prin fata ochilor intr-un dans mundan, mizer.
Dar acum ceva e schimbat. Viata-mi pare asa frumoasa in dimineata asta. Dimineata de februarie.
Astazi e o noua zi. Ma intreb pe cine voi ajuta astazi, sau daca voi face pe cineva sa zambeasca azi. Ma gandesc daca ma voi indragosti azi. Oh, asa as vrea sa ma indragostesc dar mi-am dat seama ca sunt indragostita de prea multa vreme deja, de... viata.
Trebuie sa ne indragostim de viata, si trebuie sa convingem viata sa se indragosteasca de noi.
Soarele straluceste azi parca mai tare ca niciodata, si totul parca-mi zambeste. In curand vor aparea florile de primavara, ma vor incanta cu toate culorile lor. Si poate voi gasi si niste flori de colt in martie.
Acum trebuie sa plec, se pare ca iar voi intarzia la liceu. Dar ziua e frumoasa, ceva frumos mi se va intampla azi. Sigur Universul ma aude.

Istorii scrise, dar nespuse

Istoria unui om se termina oare odata cu existenta acestuia?
Nu cred. E prea putin probabil. Istoria unui om, unei persoane, unui suflet, incepe atunci cand sufletul se naste. Cand copilul scoate primul scancet. De acolo incepe istoria. Si fiecare are o istorie diferita. Fiecare isi creeaza propria lui istorie, in functie de persoanele cu care interactioneaza, in functie de lucrurile pe care le face si in care se implica. Istoria unui om se scrie asa de usor, se scrie dupa cum viseaza, dupa sperantele lui, dupa realizarile pe care le va avea, dupa cat te mult va iubi si va suferi, dupa cat de mult va iubi viata si oamenii. Istoria va ramane istorie.
Dar nu cred ca istoria unui om, a unui destin, a unui suflet si a unei inimi care bate de 100 de ori pe minut, se va opri si se va sterge complet in momentul in care trupul ramane fara suflare. Poate ca, e adevarat, se termina istoria trupului. Penita care o scria, cade. Se poate. Dar penita sufletului, a destinului si a inimii calatoare nu cred sa se opreasca vreodata. Nu se poate. Nu vreau si nici nu pot sa accept asa ceva. Fiecare om este important. Si fiecare istorie, a fiecarui om, este importanta. Dar asta nu inseamna ca istoria noastra ca entitate cu incarcatura energetica se va termina de indata ce incetam sa mai facem efortul ala de inspirat si expirat oxigen si dioxid de carbon. Cred ca noi traim si dupa moarte. Si, daca intr-adevar nu exista viata dupa moarte, asa cum credeau egiptenii, atunci tin sa cred ca fiecare om va trai dupa moarte prin ceea ce a facut, prin ceea ce a realizat. Prin faptele bune pe care le-a facut, prin ceea ce a scris, a descoperit, sau a inventat, prin ceea ce a iubit, sau pe cine a iubit. Noi ramanem acolo, agatati undeva. Si istoria noastra la fel. Si nu se termina.
Oamenii traiesc dupa moarte prin copiii lor, prin ceea ce au creat, si pe cine au ajutat. Iubeste mult, si viseaza. Si fa ceea ce iti place. Scrie-ti propria istorie, si dupa ce vei muri, las-o sa se scrie singura. Prin oameni. Prin oamenii pe care i-ai iubit, i-ai format, i-ai ajutat.
"Indrazneste sa-ti folosesti ratiunea." zicea Immanuel Kant. Ei bine, eu as spune "Indrazneste sa-ti folosesti ratiunea, dar si inima."

"Oamenii a caror hrana sunt visele, nu vor fi niciodata infometati." -Proverb

Imi place poza asta.

Ceva vechi

Candva am spus cuiva "te iubesc". El mi-a raspuns "stiu". Mi-a spus ca stia, ca ii pare rau ca sufar, dar nu va merge. Mai mult de vreo 10 mesaje trimise la juma de an, mai mult de atat, nu putea fi. A fost cea mai dureroasa chestie pe care am simtit-o vreodata. A durut ca dracu. A fost ca si cum o bila de demolare m-a lovit direct in plex si m-a lasat sa ma tarasc si sa ma chinui in continuare in mizerie, pe jos.
Dar acum sunt ok. Si voi fi mai bine decat sunt acum. Am inceput din nou sa ies. Ma ridic de pe banca de la metrou, si ma indrept spre iesire, unde trebuie sa ma intalnesc cu o prietena. Plec. Ma voi intoarce intr-o zi.

Dar nu pentru tine. Ci pentru oamenii pe care i-am neglijat atunci cand eram prea preocupata ca sa plang dupa tine. 

Scriu asta ca un fel de reminder, ca un fel de "asa nu" pentru mai tarziu. Probabil va ajuta. 

Cand crezi ca ai totul

Cand crezi ca ai totul si de fapt nu ai nimic. Cand crezi ca esti fericit si de fapt nu ai mai fost niciodata atat de trist. Probabil asta e ceea ce se numeste, la figurat, placebo. Atunci cand te amagesti cu un lucru care crezi ca te face fericit, dar care de fapt nu face nimic altceva decat sa te distruga, putin cate putin, pe dinauntru.
Cand lucrurile pe care le iubeai inainte, acum le urasti. Cand nu mai suporti vocile oamenilor. Si ai vrea sa le opresti. Sa se opreasca totul, macar pentru cateva momente. Sa ne uitam unii la altii. Sa ne privim. Sa ne citim unii pe altii. Sa fim ca niste carti deschise. Cu rani, cu regrete, cu zambete, si cu reusite. Sa ne aratam exact asa cum suntem. Fara masti. Cand ai vrea sa ai macar putina liniste. Cand totul ti se pare stupid si lipsit de sens. Cand povara de pe umerii tai e atat de grea incat te face sa iti tremure genunchii. Cand fiecare melodie pe care o asculti ti se pare plictisitoare si fara nicio noima.
Cand pur si simplu nu mai suporti nimic. Asa ma simt eu acum. Nu stiu de ce, probabil ca fara motiv, dar stiu ca am nevoie sa vorbesc cu cineva. Toti avem nevoie la un moment dat de cineva cu care sa vorbim. Care sa ne asculte si sa ne inteleaga. Suntem oameni, nu roboti. Vreau sa cred ca nu e prea tarziu. Vreau sa fug. Dar n-am unde. Sunt doar pe aici. Existand. Nu mai suport absolut nimic. Imi vine sa urlu. Vreau sa sparg ceva si apoi sa plang. Vreau sa vorbim intre noi. Vad atatia oameni. Sute. In fiecare zi. Si fiecare e ocupat cu problemele lui. Nimeni nu se mai uita in ochii nimanui. Poate trebuie sa ma mai maturizez. Poate toti trebuie sa ne maturizam, sa cautam iluminarea. Sa nu ramanem cu mintile goale si negre.
Atunci cand te vei afla intr-o camera cu cincizeci de persoane sa zicem, cincizeci de persoane. Diferite. La o petrecere, serata, orice vrei. Iar tu te simti ca naiba. Ca niciodata. Ai problemele si frustrarile tale. Iti vine sa plangi. Si sa urli. Crede-ma ca nici una dintre cele cincizeci de persoane nu isi va da seama de ceea ce ai. Nimeni nu isi va da seama ca tu te simti rau, ca esti distrus pe dinauntru, ca plangi. N-o sa te bage nimeni in seama. Si n-o sa vina nimeni la tine sa te ia in brate. Sa te linisteasca. Chiar daca ai nevoie de asta. Mai mult ca oricand. Nimeni nu te va ajuta. Nu vreau sa deprim pe nimeni cu asta, serios! Dar mi-am dat seama ca putini au norocul sa fie ajutati atunci cand mai au putin si sunt la pamant. Foarte, foarte putini. Cei mai multi, din pacate, nu vor fi ajutati. Vor pleca in graba de la petrecere, isi vor lua paltonul, se vor duce afara, unde noaptea rece ii va intampina, cruda la fel ca cei cincizeci de oameni, se vor duce acasa si vor plange. Se vor invinovati. Isi vor plange viata, pana cand vor obosi. Si apoi, probabil, vor merge mai departe. Sau cel putin asa sper.
Hai sa vorbim intre noi. Si sa nu ramanem nepasatori atunci cand cineva are probleme. Cand il vedem aproape distrus, plangand. Eu scriu sfaturi aici. Dar as vrea sa le si pot urma. De cate ori incerc sa ajut pe cineva, sau imi dau seama ca o persoana se simte rau, ca e distrus pe interior, as vrea sa ii spun o vorba buna, sa il linistesc cumva. Dar apoi imi dau brusc seama ca nu stiu ce sa ii spun. Nu stiu ce probleme are, si nu stiu cum sa il ajut sa mi se destainuiasca. Nu pot sa fac asta. Nu stiu cum. Poate ca e doar problema mea asta. Poate alti oameni reusesc chiar sa ajute, nu doar sa scrie sfaturi asa cum fac eu. Presupun ca voi ramane doar cu scrisul. As vrea sa fac mai multe. Dar imi dau seama ca nu as putea sa ajut pe nimeni. Abia daca pot sa ma ajut pe mine. Poate ca nici nu am nevoie de ajutor. Poate e doar o inchipuire...
Dar incearca, te rog. Daca nu stii ce sa-i spui unei persoane care e la limita, asa cum nu stiu eu, atunci taci. Nu spune nimic. Asaza-te langa ea. Tine-o de mana. Si mangaie-o. Poate va ajuta asta intr-un fel.
Nu fii indiferent fata de ceilalti. Si invata cate putin din toate. Cineva, intr-o zi, va avea nevoie de tine. De primul ajutor, sau de tehnici care i-ar putea salva viata. Poate suna plictisitor, dar oamenii salveaza oameni.
Trebuie sa stim ce sa facem atunci cand cineva are nevoie de ajutor. Sper ca voi sti.
Imi place sa cred ca si stelele salveaza oameni. Trebuia sa ai macar cateva stele acolo sus, care sa te ajute. Cauta-le. Eu o sa le caut. Si o sa incerc sa vad lucrurile mai pozitiv de acum inainte. Sau cel putin sper.

Conditional-optative

Am vrut sa-ti pun galaxii in ochi
Si flori incununate in par.
Am vrut sa iti aduc zapada pe piele
Si caldura primaverii in inima.
Dar tu toate le-ai uitat... toate.
Apoi galaxiile au explodat
Toate stelele s-au aliniat
In ochii cui ai vrut tu.
Dar acei ochi nu erau ai mei.
Florile le-ai rupt de la capatai,
Voiai altele mai frumoase
Cand eu voiam sa-ti daruiesc simplitatea
Unei zile de mai.
Dar primavara iti displacea,
Si nici florile amarului liliac nu le iubeai.
Eu nu-ti eram de ajuns.
Zapada ai spulberat-o
Si ai prefacut-o in ceva demonic, nedemn de tine.
Singura noaptea ce te mai intelegea.
Spuneai ca ti-a venit timpul.
Ciudata lege, viata.
As fi vrut sa pot s-o inteleg,
Si as fi vrut ca si tu sa o pretuiesti mai mult.
As fi vrut ca destinul nostru sa fie altul.
Dar astea-s doar conditional-optative,
Aruncate la nimereala,
Si ora e tarzie.